Religio

Cartea:

Cărți

Sfântul Macarie Egipteanul

De la Vasilie cel Mare trecem la marele Macarie Egipteanul, pe care stareţul moldovean Paisie Velicicovschi îl numeşte „Egiptean“ sau mai bine zis soare ecumenic (a toată lumea), care a strălucit în darurile cele negrăite ale Sf. Duh mai luminos decât soarele.
Iată ce scrie Macarie cel Mare despre raporturile sufletului omenesc cu Dumnezeu; eu citez cuvintele Sf. Macarie după Filocalie (vol. l, ed. 3-a):
„Nu este o altă apropiere şi legătură cum e cea dintre suflet şi Dumnezeu şi între Dumnezeu şi suflet. Dumnezeu a zidit făpturi felurite; a făcut cerul şi pământul, soarele, luna, apele, pomii cei roditori, toate felurile de animale. Însă în nici una dintre aceste făpturi nu odihneşte Domnul. Orice făptură este în stăpânirea Lui, însă în nici una din ele nu şi-a întărit tronul Său şi nu a statornicit o comuniune cu ele; a binevoit numai în om, intrând în comuniune cu el. Oare vezi aici înrudirea lui Dumnezeu cu omul şi a omului cu Dumnezeu?
De aceea, sufletul înţelegător şi binepriceput, înconjurând toate zidirile, nicăieri nu-şi află odihnă decât numai în unul Dumnezeu. Şi Domnul nu binevoieşte atât de mult faţă de nimeni, ca faţă de om numai“. (Q 1).
Însă Domnul nu atinge libertatea omului, cu care l-a înzestrat.
„Firea omenească, lesne schimbătoare, înclină când la rău, când dimpotrivă, la frumos şi din această pricină are puterea de a se învoi cu orice fapte ar vrea. De aceea, firea noastră e lesne primitoare şi de bine şi de rău: şi pentru harul lui Dumnezeu şi pentru puterea cea potrivnică. Însă ea nu poate fi silită de nevoie (fără de voie)“. (Q 16).
Păcatul s-a înrădăcinat adânc în sufletul omului: „Intrând în sufletul omului, păcatul a cuprins pajiştile sufletului până la ascunzişurile lui cele mai adânci şi s-a transformat în obişnuinţă şi convingere, ce creşte în fiecare din pruncie, ce cultivă şi-l învaţă pe om cele rele“ (Q 30).
„Lumea cea văzută, de la împăraţi şi până la cei săraci, toată e în tulburare, în neorânduială, în luptă, şi nimeni din ei nu ştie pricinile acestui lucru. Păcatul ce a pătruns, ca un fel de putere gândită (înţelegătoare) şi esenţă satanică, a semănat tot răul; el lucrează tainic asupra omului celui dinlăuntru şi asupra minţii şi se luptă cu el prin gânduri; iar oamenii nu ştiu că fac acest lucru îndemnaţi de o putere străină; dimpotrivă, socot că acest lucru e firesc şi că fac acest lucru după judecata lor proprie. Dar cei ce au pacea lui Hristos chiar în minte şi luminarea lui Hristos, cunosc de unde se ridică toate acestea“ (Q 36).
Şi totuşi păcatul nu l-a robit pe om în întregime: „A rămas în om libertatea, pe care i-a dat-o Dumnezeu de la început. După cum cel desăvârşit nu e legat de bine prin vreo necesitate, aşa nu e legat de rău cel afundat în păcat şi care se face pe sine vas al diavolului“ (Q 43).
„Tu eşti liber, şi dacă vrei să pierzi, apoi firea ta se schimbă lesne. Cine vrea, acela se supune lui Dumnezeu şi merge pe calea neprihănirii şi-şi stăpâneşte poftele, căci o minte ca aceasta se luptă împotrivă şi printr-un cuget puternic poate birui toate năzuinţele cele păcătoase şi dorinţele cele scârboase“ (Q 44).
Însă numai prin puterile sale, omul nu poate învinge păcatul pe deplin.
„În zadar, totuşi, îngâmfându-se, socoate prin libertatea sa să înlăture prilejurile de păcătuire. Libertatea, posibilă pentru om, se extinde şi asupra faptului că trebuie să te împotriveşti diavolului, dar ca pe lângă această posibilitate, neapărat să ai şi putere asupra patimilor“ (Q 45).
Despre legătura păcatului cu firea omenească, Sf. Macarie scrie: „În noi lucrează răul cu toată puterea şi cu toată sensibilitatea, sugerându-ne toate dorinţele cele necurate, însă se uneşte cu noi nu aşa cum spun unii acest lucru despre amestecarea vinului cu apă, dar după cum pe acelaşi ogor cresc şi grâul pe de o parte şi neghina pe altă parte, sau cum într-o casă se află de o parte tâlharul iar pe de altă parte stăpânul casei“. (Q 46).
„Izvorul sloboade o apă curată, însă la fundul lui e noroiul. Dacă cineva ar tulbura noroiul – izvorul întreg se face tulbure. Astfel şi sufletul când e tulburat, se amestecă cu păcatul. Şi satana devine parcă una cu sufletul nostru; amândouă duhurile în timpul curviei sau uciderii alcătuiesc ceva unitar. Iar în altă vreme, sufletul independent lucrează singur de la sine şi se căieşte de faptele sale, plânge, se roagă şi-şi aduce aminte de Dumnezeu“ (Q 48).
Vindecarea unui suflet omenesc atins de păcat este cu putinţă să vină numai de la Dumnezeu.
„Un suflet, rănit de la început cu o rană de nevindecat a rănilor celor purtătoare de vătămare, nimeni n-a putut să-l vindece până când n-a venit Mântuitorul, adevăratul doctor, Carele tămăduieşte în dar şi Care se dă pe sine preţ de răscumpărare pentru neamul omenesc. Numai El a săvârşit marea şi mântuitoarea răscumpărare şi vindecare a sufletului; El a slobozit-o şi a scos-o din robie şi din întunerec“. (Q 53).
„Domnul nostru Iisus Hristos pentru aceasta a şi venit ca să schimbe, să transforme şi să înnoiască firea şi acest suflet doborât de patimi din pricina căderii în păcat, să-l rezidească, unindu-l cu dumnezeiescul Duh. El a venit ca să-i facă pe cei ce cred în El, o minte nouă, un suflet nou, ochi noi, auz nou, limbă duhovnicească nouă, într-un cuvânt oameni noi“ (Q 58).
„Domnul neîncetat bate în uşile inimilor noastre, ca să-I deschidem şi El să intre şi să odihnească şi lăcaş să-şi facă la noi. Căci zice: „Iată, stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el“ (Apoc. 2, 20). Pentru aceasta a binevoit a pătimi mult, dându-şi trupul Său la moarte şi răscumpărându-ne pe noi din robie, ca, venind la sufletul nostru, să facă în el locaş. Căci şi hrana şi băutura şi îmbrăcămintea şi acoperământul şi odihna Lui e în sufletele noastre. De aceea neîncetat bate la uşă, dorind să intre la noi. Să-L primim deci şi să-L introducem înlăuntrul nostru; pentru că pentru noi, El este şi hrană şi băutură şi viaţă veşnică. Şi orice suflet care nu L-a primit pe El în sine şi nu L-a odihnit în sine acum, sau mai bine zis singur nu s-a odihnit în El, nu poate avea moştenire cu Sfinţii întru Împărăţia Cerurilor şi nu poate intra în Cetatea cea cerească. Tu Însuţi, Doamne Iisuse Hristoase, du-ne pe noi întru aceea!“ (Q 65).
Mântuirea omului deşi se săvârşeşte de Dumnezeu, însă nu şi fără voia omului însuşi.
„Omul din fire are iniţiativă şi anume pe ea o caută Dumnezeu. De aceea, porunceşte ca omul de la început să priceapă, pricepând să iubească şi să ia iniţiativa cu voinţă. Iar ca să pună gândul în lucrare sau să suporte osteneala, sau să săvârşească lucrarea, acest lucru harul Domnului i-l dă celui ce a dorit şi a crezut. De aceea viaţa omului parcă ar fi o condiţie necesară. Unde nu este voinţă – Însuşi Dumnezeu nimic nu face – deşi, după libertatea Sa ar putea-o face. De aceea, săvârşirea faptei de către Duhul, depinde de voinţa omului. Iarăşi dacă nu dăm voinţa noastră pe deplin, apoi Dumnezeu cel minunat întru toate şi cu mintea necuprins (necugetat cu desăvârşire) ne atribuie nouă întreaga lucrare“ (Q 67). „După cum albina lucrează fagurul în stup, în taină, aşa şi harul, în taină, produce dragostea sa în inimi şi amărăciunea o preface în dulceaţă, iar împietrirea inimii într-o inimă moale“ (Q 188).
„Omul nu se face vrednic de partea cea bună de îndată ce aude cuvântul lui Dumnezeu. Afirmând contrariul, îi răpeşti omului voinţa şi negi existenţa puterii celei potrivnice, care luptă împotriva minţii. Iar noi spunem, că cel ce ascultă cuvântul vine întru zdrobire şi pe urmă începe să se îndeletnicească şi să se înveţe pentru luptă, se nevoieşte şi se străduieşte împotriva satanei; şi după o hărţuială şi luptă îndelungată, învinge şi ajunge creştin (adică se hotărăşte să fie un urmaş riguros al lui Hristos).“ (Ep, Teofan, 76).
„Pătrunde în esenţa cea gânditoare a sufletului şi pătrunde nu uşor. Sufletul cel nemuritor e ca un fel de vas preţios. Uită-te cât e de mare cerul şi pământul şi n-a binevoit pentru ele Dumnezeu, ci numai pentru tine. Priveşte la nobleţea şi vrednicia ta, căci nu pe îngeri a trimis Dumnezeu, ci însuşi Domnul a venit mijlocitor pentru tine, ca să cheme pe cel pierdut, rănit, să-ţi dea ţie înapoi cel dintru început al lui Adam cel curat. Însuşi Dumnezeu a venit să te apere şi să te scape de moarte. Deci stai şi închipuie-ţi cât de mare e purtarea de grijă pentru tine“ (Q 77).
Încă de aici, de pe pământ, trebuie să înceapă renaşterea sufletului şi unirea lui cu Duhul Sfânt.
„După cum viaţa din trup nu e de la el însuşi, ci de la acela care e în afară de el, adică din pământ, şi fără de cele existente în afară de el îi este cu neputinţă să vieţuiască, astfel, dacă sufletul încă de pe acum nu se va renaşte în acel pământ al celor vii şi nu se va hrăni acolo duhovniceşte şi nu va creşte duhovniceşte, sporind înaintea Domnului şi nu-l va îmbrăca Dumnezeirea în veşmintele cele negrăite ale podoabei cereşti, apoi fără acea hrană îi este cu neputinţă să trăiască singur de la sine întru îndulcire şi odihnă. Căci firea lui Dumnezeu are şi pâinea vieţii, pe acela Care a zis: „Eu sunt pâinea vieţii“ (Ioan 6, 35) şi „apa cea vie“ (Ioan 4, 10) şi „vinul care veseleşte inima omului“ (Ps. 103, 15) şi „untdelemnul bucuriei“ (Ps. 44, 8) şi hrana cea de multe feluri a Duhului celui ceresc şi veşmintele cele cereşti purtătoare de lumină, care se dăruiesc de Dumnezeu. În aceasta se şi cuprinde viaţa cea cerească a sufletului. Vai de trup când el se opreşte numai asupra firii sale, fără să aibă împărtăşire cu dumnezeiescul Duh, pentru că moare fără să se învrednicească de viaţa dumnezeiască cea veşnică. Cum cad în deznădejde cei bolnavi, când trupul lor nu mai poate să primească mâncare şi plâng pentru ei cei de aproape, prietenii, rudele şi cei iubiţi de ei, astfel şi Dumnezeu şi Sfinţii Îngeri socot vrednice de lacrimi acele suflete care nu gustă din hrana cea cerească a Duhului şi nu vieţuiesc întru nestricăciune“ (Q 86).
Păzindu-şi sufletul omul trebuie să ducă o luptă cu bărbăţie împotriva Satanei.
Se întâmplă că Satana vorbeşte cu tine în inimă: „Vezi câte rele ai făcut tu; vezi de câtă furie e plin sufletul tău; eşti atât de împovărat de păcate încât nu te mai poţi mântui“. Iar acest lucru îl face ca să te arunce întru deznădejde, pentru că lui îi este neplăcută pocăinţa ta. Căci de îndată ce, prin căderea în păcat, a intrat păcatul, în fiecare clipă el vorbeşte cu sufletul cum vorbeşte un om cu altul. Răspunde-i şi tu: „Am în Scriptura Domnului mărturia: nu voiesc moartea păcătosului, ci pocăinţa, ca el să se întoarcă de la calea lui cea vicleană şi să fie viu (Iez. 33, 11). Căci El pentru aceasta s-a coborât ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi, să-i învieze pe cei morţi, să-i facă vii pe cei omorâţi, să-i lumineze pe cei ce se află în întunerec“ (Q 98).
„Închipuie-ţi tabăra Perşilor şi tabăra Romanilor. Şi iată au ieşit din ei doi tineri înaripaţi de vitejie şi cu puterea la fel şi duc luptă. La fel şi puterea cea potrivnică şi mintea sunt de aceeaşi tărie între ele şi au o putere egală precum Satana să ne înduplece şi cu înşelăciune să târască sufletul la voile sale; la fel iarăşi şi sufletul a vorbi împotrivă şi a nu i se supune lui întru nimic; pentru că ambele puteri pot numai să îndemne dar nu să şi silească spre bine şi rău. Unei astfel de hotărâri de bună voie i se dă ajutorul lui Dumnezeu, şi ea poate să capete arme din cer şi cu ele să biruiască şi să dezrădăcineze păcatul; pentru că sufletul se poate împotrivi păcatului, dar fără de Dumnezeu nu poate să biruiască sau să dezrădăcineze răul. Iar cei ce afirmă, că păcatul e asemenea unui uriaş puternic iar sufletul e asemenea unui copil, vorbesc rău. Căci dacă ar fi o astfel de potrivire şi păcatul ar semăna unui uriaş iar sufletul unui copil, apoi ar fi nedrept legiuitorul care a dat omului lege să ducă război cu Satana“ (Q 99).
„Sunt foarte puţini aceia care cu un început bun au unit şi sfârşitul bun, fără de poticnire au ajuns la ţintă, nu numai o singură dragoste faţă de unul Dumnezeu şi s-au lepădat de toate celelalte. Mulţi ajung la umilinţă, mulţi se fac părtaşi harului ceresc, se rănesc de dragostea cea cerească; însă nesuportând feluritele lupte ce li se întâlnesc în cale, nevoinţele, ostenelile şi ispitele de la viclean, întrucât fiecare are dorinţa să iubească ceva în lumea asta şi să nu se lepede deloc de dragostea sa, întorcându-se la dorinţele lumeşti felurite şi cu fel de fel de chipuri, din slăbiciune şi din nelucrare, sau din timiditatea propriei vieţi, sau din dragostea faţă de ceva pământesc, au rămas în lume şi s-au scufundat în adâncimea ei“ (Q 105).
„… Pentru o dragoste oarecare pământească şi trupească, prin care omul se leagă pe sine din propria sa voinţă, îl prinde păcatul, devine pentru el cătuşe, lanţuri, povară grea, care îl îneacă şi-l apasă în acest veac viclean, fără să-l lase să-şi adune puterile şi să se întoarcă spre Dumnezeu. De acest lucru depinde şi echilibrul şi înclinarea, şi preponderenţa păcatului; prin aceasta e ispitit întregul neam omenesc, sunt ispitiţi toţi creştinii, care petrec în cetăţi sau în munţi, în mănăstiri sau pe câmp, sau în locuri pustii; pentru că omul prins de voinţa sa proprie începe să iubească ceva; dragostea lui e legată de ceva şi nu mai este în dreaptă întregime spre Dumnezeu. De pildă, unul a iubit moşii, iar altul aurul şi argintul, iar altul înţelepciunea lumească cea cu multă învăţătură pentru slava omenească; iar altul a iubit măririle, altul – slava, altul iubeşte adunările cele nelalocul lor; altul ziua întreagă petrece în răspândire şi plăceri; altul se lasă înşelat de cugetele deşarte, altul pentru slava omenească iubeşte să fie parcă un învăţător de lege; altul se desfătează prin nelucrare şi nepăsare; altul e legat de îmbrăcăminte, altul se dedă la grijile pământeşti, altul iubeşte somnul sau glumele, sau mâncările. Prin ce e legat cineva de lume, de mic sau de mare, aceea îl şi opreşte şi nu-l lasă să-şi adune puterile; pe acea patimă cu care nu se luptă omul cu bărbăţie, pe aceea o iubeşte şi ea îl stăpâneşte, şi-l împovărează şi devine pentru el cătuşe şi-i împiedică mintea lui ca să se întoarcă spre Dumnezeu, bine să-i placă Lui şi, slujindu-i numai lui Unuia, să ajungă vrednic pentru împărăţie şi să primească viaţa cea de veci“ (Q 107).
„Iar sufletul care într-adevăr tinde către Dumnezeu, în întregime şi cu totul îşi tinde dragostea sa către El, şi pe cât poate se leagă numai de El, prin buna voia sa, şi în această lucrare capătă ajutorul harului, se leapădă de sine însuşi şi nu vrea să urmeze vrerile minţii sale; pentru că ea (mintea), din pricina răului care e nedespărţit de noi şi care ne ademeneşte, umblă cu viclenie. Astfel, de îndată ce sufletul a iubit pe Domnul, se desprinde din mreje prin propria sa credinţă şi prin sârguinţă mare, iar împreună cu ajutorul de sus, se învredniceşte de împărăţia cea veşnică şi iubind-o într-adevăr pe aceea, din propria sa voinţă şi cu ajutorul Domnului, nu se va mai lipsi de viaţa cea veşnică“ (Q 108).
Creştinul trebuie nu numai să dorească bunurile şi darurile cereşti, ci să fie gata să sufere pentru ele osteneli şi necazuri.
„Când citim Scripturile, sau despre vreun drept oarecare, cum e plăcut lui Dumnezeu, cum a ajuns prieten şi împreună vorbitor cu Dumnezeu, sau despre toţi Părinţii, cum au ajuns şi prieteni şi moştenitori ai lui Dumnezeu, câte necazuri au suferit, cât au pătimit pentru Dumnezeu, câte fapte şi nevoinţe vitejeşti au săvârşit; atunci îl fericim şi vrem să ne învrednicim de daruri şi de vrednicie ca şi ei; cu plăcere dorim să căpătăm acele slăvite daruri, fără de ostenelile, nevoinţele, necazurile şi suferinţele lor; a ne agonisi acea cinste şi vrednicie pe care le-au primit ei de la Dumnezeu, dorim stăruitor, iar istovirile, ostenelile şi nevoinţele lor nu le luăm asupra noastră. Însă îţi spun ţie, că pe toate acestea le doreşte şi le râvneşte fiecare om; şi desfrânaţii şi vameşii, şi oamenii nedrepţi, ar fi vrut să capete împărăţia aşa de uşor, fără de osteneli şi nevoinţe. De aceea le şi stau înainte pe cale ispite, multe încercări, necazuri, lupte şi vărsare de sudori, ca vădiţi să se facă acei care într-adevăr de bună-voie şi din răsputeri, chiar până la moarte au iubit pe unul Domnul, şi pe lângă o astfel de dragoste faţă de El, n-au avut nimic mai mult de dorit. De aceea, după dreptate, intră ei întru împărăţia cerurilor, lepădându-se de ei înşişi, după cuvântul Domnului, şi iubind numai pe unul Domnul, mai mult decât răsuflarea proprie; şi de aceea, pentru această dragoste a lor, ei vor fi răsplătiţi cu puteri cereşti înalte“ (Q 112).
„Cine vine către Dumnezeu şi într-adevăr doreşte să fie urmaş al lui Hristos, acela trebuie să vină cu gândul ca să se schimbe, să se arate om mai bun şi nou, care n-a oprit în sine nimic din cele ce sunt ale omului celui vechi. Căci este scris: „dacă e cineva întru Hristos, acela este făptură nouă“ (2 Cor. 5, 17). (Q 113).“
„Cel ce se apropie de Domnul trebuie să se silească pe sine spre tot binele; să se silească spre dragoste, dacă cineva n-are dragoste; să se silească spre blândeţe, dacă n-are blândeţe; să se silească să fie milostiv şi să aibă o inimă îndurătoare; să se silească să rabde dispreţuirea şi când este dispreţuit să fie mărinimos; când este defăimat sau batjocorit să nu se supere, după cele scrise: „nu vă răzbunaţi prin voi înşivă, prea iubiţilor“ (Rom. 12, 19); trebuie să se silească spre rugăciune, dacă cineva n-are rugăciune duhovnicească. În acest caz, Dumnezeu, văzând că omul se nevoieşte atât şi se sileşte împotriva voinţei inimii să se înfrâneze, îi va da o adevărată rugăciune duhovnicească, îi va da o adevărată dragoste, o adevărată blândeţe, adâncul îndurărilor, o adevărată bunătate, într-un cuvânt, îl va umple de rodurile cele duhovniceşti“ (Q132).
„Unii zic, că Domnul cere de la oameni numai roadele cele vădite, iar cele de taină le săvârşeşte Însuşi Dumnezeu. Însă de fapt nu e aşa; dimpotrivă, cu cât se îngrădeşte cineva pe sine după omul cel dinafară, pe atât el trebuie să se lupte şi să ducă război cu gândurile; pentru că Dumnezeu cere de la tine ca tu singur să te mânii cu cugetele cele păcătoase şi să nu te îndulceşti cu ele“ (Q 141).
„Sufletul trebuie să se împotrivească, să lupte împotrivă şi să biruie. Voia ta cea liberă, luptând împotrivă, petrecând în osteneli şi necaz începe, în sfârşit, să biruie; ea cade şi se ridică; păcatul din nou o doboară; în zece şi în douăzeci de lupte învinge şi doboară sufletul, însă şi sufletul, cu timpul, biruieşte şi el undeva păcatul. Şi iarăşi, dacă sufletul stă cu tărie şi nu va slăbi întru nimic, apoi începe să capete întâietate, să hotărască lucrul şi să obţină biruinţe asupra păcatului. Astfel înving oamenii şi ajung biruitorii lui“ (Q 142).
„Se descoperă o oarecare putere ascunsă şi subţire a întunericului, care petrece în inimă. Şi Domnul e aproape de sufletul şi trupul tău şi, privind la lupta ta, începe să sădească în tine cugete ascunse cereşti şi, în taină, începe să te odihnească pe tine. Însă până când te lasă totuşi sub învăţătură şi chiar pentru necazurile tale se îngrijeşte de harul cel pentru tine. Şi când vei ajunge la odihnă, îţi va da să-L cunoşti pe El, şi îţi va arăta că tot pentru folosul tău ţi-a îngăduit să fi în lupte. După cum fiul unui om bogat, care are un povăţuitor (pedagog), până când povăţuitorul îl pedepseşte şi învăţătura şi rănile şi loviturile i se par grele şi acest lucru se petrece până când ajunge bărbat, şi atunci începe să mulţumească pedagogului, astfel şi harul cu grijă te învaţă până când vei ajunge a fi bărbat desăvârşit“ (Q 146).
„Cea mai de seamă armă pentru luptător şi nevoitor e ca, intrând în inimă el să facă război cu Satana, să se urască pe sine însuşi, să se lepede de sufletul său, să se mânie pe el, să-l ocărască, să se împotrivească dorinţelor sale obişnuite, să se certe cu cugetele sale, să se lupte cu sine însuşi“ (Q 165).
„Adevărata temelie a rugăciunii e astfel: să fi atent la gânduri şi să-ţi faci rugăciunea într-o mare linişte şi pace. Omul care se roagă trebuie să-şi îndrepte toată stăruinţa spre gânduri şi să curme ceea ce le dă hrană, iar cu mintea să tindă spre Dumnezeu, şi să nu împlinească vrerile gândurilor, ci gândurile care sunt risipite să fie adunate laolaltă, deosebindu-le pe cele fireşti de cele viclene. Sufletul sub păcat se aseamănă unei păduri mari de pe un munte, sau unei stufării de lângă râu, sau unui desiş de spini şi de copaci; de aceea, cei ce au de gând să treacă prin asemenea locuri, trebuie să întindă mâinile cu stăruinţă şi cu osteneală să înlăture crengile dinaintea lor. Astfel şi sufletul e înconjurat de o pădure întreagă de cugete sugerate de puterea cea potrivnică; de aceea se cere o mare grijă şi luare aminte a minţii, ca omul să poată osebi cugetele străine, sugerate de puterea cea potrivnică. Cei cu luare aminte la gânduri, întreaga nevoinţă a rugăciunilor o săvârşesc înlăuntru. Unii ca aceştia, prin priceperea şi chibzuinţa lor pot spori, birui cugetele ce se ridică asupra lor şi umblă în voia Domnului“ (Q 161).
De la aprinderea duhului se face vie şi inima.
„Urmează Mariei – urmează, fără să ai în vedere altceva, ci privind numai spre acela, Care a zis: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cum aş vrea să se aprindă mai degrabă“ (Luca 12, 49). Căci aprinderea duhului face inimile vii. Focul cel nematerialnic şi dumnezeiesc sfinţeşte sufletele şi le încearcă, ca pe aurul cel curat în topitoare, iar păcatul îl arde, ca pe spini şi paie; pentru că Dumnezeul nostru este un foc mistuitor (Evr. 12, 29). Căutând lucrarea acestui foc, fericitul David a zis: „Încearcă-mă, Doamne, şi mă ispiteşte, aprinde măruntaiele mele şi inima mea“ (Ps. 25, 2) (Q 175).“
„Acest foc încălzea inima lui Cleopa şi a însoţitorului său când Mântuitorul vorbea cu ei după înviere. Şi îngerii şi duhurile cele slujitoare se împărtăşesc de lumina acestui foc, după cele spuse: „Cel ce face îngerii săi duhuri şi slugile Sale pară de foc“ (Evr. 1, 7). Acest foc arzând surcica din ochiul cel lăuntric (bârna), îl face curat ca, recăpătându-şi vederea cea clară, neîncetat să vadă minunile lui Dumnezeu, asemenea celui care zice: „Deschide ochii mei şi voi înţelege minunile din legea Ta“ (Ps. 118, 18). De aceea, focul acesta alungă pe draci şi nimiceşte păcatul“ (Q 176).
„Domnul ştie neputinţa cea omenească, că omul se înalţă degrabă; de aceea îl opreşte şi-i îngăduie să fie într-o necurmată îndeletnicire şi învăluire, căci dacă şi atunci când primeşti ceva mic devii nesuferit pentru toţi şi te îngâmfezi, cu cât mai mult te vei face de nesuferit, dacă-ţi vor da să te saturi dintr-o dată. Însă Dumnezeu, cunoscând neputinţa ta, după iconomia Sa îţi trimite necazuri, ca să devii smerit şi să-L cauţi pe Dumnezeu mai cu râvnă (Q 194).
Cei care au ajuns la o sporire adevărată nu-şi văd desăvârşirea lor şi se socot pe sine nimic.“
„Cei iscusiţi bine în faţa lui Dumnezeu singuri se recunosc pe sine foarte mici şi peste măsură de neiscusiţi în bine şi pentru ei a devenit un lucru firesc şi necesar să se socoată pe sine umiliţi şi chiar nimic. Oare aceştia nu ştiu că lor li s-a adăugat ceea ce ei n-aveau şi că au câştigat ceva neobişnuit pentru firea lor? Spunându-ţi că ei nu se socot pe sine iscusiţi şi sporiţi, ei nu ştiu că au câştigat ceea ce n-au avut. Harul care se coboară peste unii ca aceştia, singur îi învaţă că ei chiar sporind să nu-şi socoată sufletul de preţ, ci fireşte să se recunoască pe sine că nu preţuiesc nimic. Şi fiind de preţ în faţa lui Dumnezeu, ei nu socot astfel pentru sine; cu toată sporirea lor şi cu toată cunoaşterea lui Dumnezeu, ei se socot pe sine ca şi cum n-ar şti nimic şi bogaţi fiind în faţa lui Dumnezeu, lor li se pare că sunt săraci“ (Q 197).
„De aceea, creştinii singuri trebuie să stăruie să nu osândească deloc pe nimeni, nici pe desfrânata cea vădită, nici pe cei păcătoşi, nici pe oamenii cei fără de rânduială; să-i privească pe toţi cu o bunăvoinţă simplă, cu un ochi curat, ca pentru om să ajungă ceva firesc şi de neapărată trebuinţă să nu defaime pe nimeni, să nu osândească, să nu dispreţuiască pe nimeni şi să nu facă nici o deosebire între oameni“ (Q 207).
„După cum negustorii care plutesc pe mare, deşi vor afla şi vântul prielnic şi marea liniştită, însă până când nu vor intra în port mereu sunt cu frică, că de îndată se poate ridica un vânt potrivnic, se poate înviora marea şi primejdui corabia, astfel şi creştinii, deşi simt în sine că suflă vântul prielnic al Sfântului Duh, însă totuşi sunt cu frică ca nu cumva să se ridice şi să sufle vântul puterii celei potrivnice şi să nu ridice în sufletele lor vreo tulburare sau învăluire. De aceea trebuie mare stăruinţă ca să intri la limanul odihnii, în pacea cea desăvârşită, în viaţa cea de veci şi desfătarea cea veşnică, în cetatea sfinţilor – în Ierusalimul cel ceresc, în Biserica celor întâi născuţi (Evr. 12, 23). Iar cine n-a trecut prin treptele amintite, acela are încă multe pricini de teamă, ca nu cumva puterea cea vicleană, în timpul acestei păşiri, să nu-i pună în cale vreo cădere“ (Q 211).
„Nu e om împotriva căruia vrăjmaşul să fi încetat să tăbărască. Satana este neîndurător şi-i urăşte pe oameni, de aceea nu se leneveşte a tăbărî asupra fiecărui om; însă după cât se vede, nu năvăleşte asupra fiecăruia cu aceeaşi stăruinţă. Unii suferă un război puternic şi sfâşieri din partea păcatului, însă se întăresc în aceste războaie, dispreţuind puterea cea potrivnică şi n-au nici o primejdie în această privinţă, pentru că sunt neclintiţi şi siguri de mântuirea lor, fiindcă s-au îndeletnicit şi au ajuns încercaţi în războiul cu răutatea şi însuşi Dumnezeu e cu ei; ei sunt îndrumaţi şi odihniţi de Dumnezeu. Iar alţii, fără să se fi îndeletnicit, de îndată ce vor cădea în necaz şi se va ridica războiul asupra lor, îndată sunt aruncaţi în necaz şi pierzare“ (Q 241).
„S-a spus: gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul (Ps. 33, 9); iar gustarea aceasta este, fără îndoială, puterea cea lucrătoare a Duhului care-şi săvârşeşte slujirea în inimă. Căci cei ce sunt fiii luminii şi ai slujirii Noului Testament întru Duhul Sfânt, nimic nu se învaţă de la oameni, fiindcă sunt învăţaţi de la Dumnezeu. Însuşi harul scrie în inimile lor legile Duhului. De aceea nu numai în Scripturile însemnate cu cerneală ei trebuie să-şi găsească o adeverire pentru sine, ci şi pe tablele inimii harului lui, Dumnezeu scrie legile Duhului şi tainele cele cereşti; pentru că inima, în întreaga alcătuire a trupului, e stăpână şi împărăteasă. Şi când harul va pune stăpânire pe pajiştile inimii, atunci el domneşte peste toate mădularele şi cugetele; căci acolo e mintea şi toate cugetele şi aşteptările sufletului. De aceea, harul şi pătrunde în toate mădularele trupului“ (Q 255).
„Deşi harul petrece neîncetat împreună, se înrădăcinează şi lucrează ca un aluat în om, din vârsta tinereţelor, şi acest lucru care petrece mereu în om devine parcă ceva firesc şi nedespărţit, parcă o singură fiinţă cu el, totuşi harul, după cum îţi place, în fel şi chip schimbă lucrările sale din om, spre folosul lui. Uneori acest foc se aprinde şi se înflăcărează mai puternic, iar uneori parcă mai slab şi mai liniştit; în unele timpuri lumina aceasta se aprinde şi străluceşte mai mult, iar uneori se micşorează şi se întunecă; şi făclia aceasta, arzând şi luminând pururea, uneori devine mai limpede, se aprinde mai mult de la îmbătarea cu dragostea lui Dumnezeu, iar în altă vreme străluceşte mai restrâns şi lumina ce este unită cu omul e mai slabă“ (Q 262).

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul