"Duminica Floriilor" apare in urmatoarele texte:

CAPITOLUL XI - Despre asceză

Cuviosul nostru părinte purtător de Dumnezeu, Petru Atonitul, primul pustnic de pe Muntele Athos, a trăit într-o peşteră în partea de sud a peninsulei. Acolo a dus o viaţă cu adevărat îngerească şi cerească. Fără haine, desculţ, suferind multe ...

[ citeste ]
.....

CUVÂNT DE LAUDĂ - Ce se referă pe scurt la toţi Cuvioşii şi Sfinţii Părinţi care au strălucit în Sfântul Munte Athos

Astăzi e sărbătoarea celor drepţi. Veniţi toţi, toţi oamenii drepţi, să ne adunăm, că azi e sărbătoarea călugărilor, ca şi a tuturor celor din Biserica lui Hristos. Voi, mulţimilor de călugări şi voi cei din lume, sărbătoriţi împreună, căci astăzi e zi nouă de pomenire a tuturor sfinţilor părinţi atoniţi. Voi, toţi călugării din Sfântul Munte, cântaţi cântece împreună, căci aceşti părinţi sfinţi s-au arătat apărătorii şi binefăcătorii noştri, a celor din Sfântul Munte. Deşi au trăit în trecut, amintirea lor e nouă, căci recent au fost canonizaţi. În vremea noastră, pentru motive drepte şi bune, cinstim amintirea lor într-o sărbătoare. Precum toţi drepţii părinţi din Sinai şi Rait, care au fost măcelăriţi de necredincioşii arabi şi de rău credincioşii latini, au sărbătoare pentru pomenirea amintirii lor, aşa trebuie să fie o zi de sărbătoare pentru toţi părinţii de pe Sfântul Munte, care au devenit binefăcători a nenumărate lucruri bune. Cum sărbătorim pe toţi sfinţii călugări în Sâmbăta Brânzei – pe cei din Libia, Egipt şi Teba – şi nu-i lăudăm pe cei ce au trăit pe Athos, pe cei ce au fost binefăcătorii, apărătorii şi dăruitorii noştri? Ne-au binecuvântat pe noi nu numai prin sfatul lor, dar şi prin lucrările lor. Cât au trăit, ne-au folosit şi trupul şi sufletul; după adormirea lor, au continuat să fie binefăcătorii noştri cereşti. Aceşti de trei ori binecuvântaţi drepţi părinţi au locuit mai înainte pe sălbaticul Athos şi l-au transformat într-o grădină supusă şi minunată. Ei au transformat Muntele Athos, un pustiu de nelocuit, într-un pământ al sfintelor lavre, al mănăstirilor, schiturilor şi chiliilor strălucitoare şi au înzestrat toate aceste locuri cu bogăţia bunurilor, pentru mângâierea nevoitorilor care vor veni după ei. De asemenea, ei au umplut mănăstirile cu o mulţime de monahi, aşa că pe pământul unde mai înainte fuseseră numai fiare sălbatice şi balauri, acum sunt oameni raţionali care se străduiesc să imite ostile îngereşti netrupeşti. Într-adevăr, ei se aseamănă cu oastea îngerească pe care a văzut-o patriarhul Iacob, care a spus: «Aceasta este oastea lui Dumnezeu» (Facerea 32, 2) şi confirmată de Sfântul Efrem Sirul care spunea că: «Aşa cum sunt cetele de îngeri, aşa sunt călugării, o ceată de oameni care-şi ţin mereu minţile la Dumnezeu». Ca florile înmiresmate şi ca pomii ce produc roade minunate, aici, în acest loc, aceşti părinţi sfinţi au creat alt rai, duhovnicesc. În peşteri şi în vizuini, în văi şi pe dealuri, de-a lungul coastelor acestui munte, ei, precum îngerii, s-au nevoit ca şi cum ar fi fost alt cer. Acolo unde înainte erau auzite numai strigătele animalelor sălbatice, acum se aud pretutindeni imne îngereşti, cu laude aduse Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi. Şi pot spune de asemenea că aceşti binecuvântaţi oameni drepţi, părinţi iubitori ai fiilor lor duhovniceşti, au lăsat în urma lor, pentru noi, învăţăturile lor, modelul lor, sfaturile lor, ca moştenire care nu ne poate fi luată. Cât au trăit, ei au condus mulţi călugări pe dreapta cărare a mântuirii, şi după moartea lor au continuat să ne conducă pe noi, fiii duhovniceşti, spre viaţa veşnică. Ca nişte buni păstori ei au continuat să vegheze asupra turmei lor, apărându-ne în fiecare situaţie, prin neîncetate mijlociri înaintea lui Dumnezeu. Aceştia sunt sfinţii părinţi care s-au luptat pe orice cale, în acest loc sfânt, să-I placă lui Dumnezeu şi să crească astfel în sfinţenie. Ei trebuie sărbătoriţi împreună, în aceeaşi zi, lăudaţi cu aceleaşi imne duhovniceşti şi pictaţi pe icoană împreună, deoarece au fost fraţi în duh, cu aceeaşi schimă, având aceeaşi credinţă. Unii au fost ierarhi şi drepţi, alţii duhovnici şi martiri, unii izvorâtori de mir, mulţi necunoscuţi, care şi-au sfârşit vieţile în chinovie sau în pustie, în timpul perioadelor trecute, pe Sfântul Munte. Noi îi numim aghioriţi şi, sigur, dumnezeiescul David vorbea şi despre ei când spunea: «De vor păzi fiii tăi legământul Meu şi mărturiile acestea ale Mele, în care îi voi învăţa pe ei, şi fiii lor vor şedea până în veac pe scaunul tău» (Psalmul 131, 12). Astfel, în zilele cele din urmă, aghioriţii au hotărât unanim să sărbătorim amintirea sfinţilor o dată pe an. Deci, nu ştim de ce lucrul acesta a fost trecut cu vederea de înaintaşii noştri. Noi, iubitorii lor fii de astăzi, corectăm omisiunea şi stabilim sărbătoarea din trei motive: Primul e acela că sunt nenumăraţi părinţi ştiuţi şi neştiuţi, care până astăzi nu au avut imne de laudă scrise pentru ei. În această zi de sărbătoare putem să-i cinstim şi să-i sărbătorim cum se cuvine. Al doilea motiv e acela că, dacă nu-i cinstim pe toţi cu o sărbătoare comună, vom apărea ca nişte copii nerecunoscători faţă de părinţii, dascălii, binefăcătorii şi îndrumătorii duhovniceşti în a căror mănăstire trăim, a căror învăţături le citim şi cu a căror pâine duhovnicească ne hrănim. Am putea fi consideraţi, de asemenea, încălcători ai învăţăturilor apostolice, care ne spun că: «Pe cel ce vă învaţă cuvântul lui Dumnezeu, lăudaţi-l, pomeniţi-l pe el ziua şi noaptea, cinstiţi-l, nu ca pe unul care v-a dat viaţă, ci ca pe cel care a devenit cauza bunei noastre vieţuiri». Al treilea motiv e acela că, această sărbătoare comună a sfinţilor părinţi poate să ne îndemne pe unii dintre noi, monahii de astăzi, să imităm virtutea şi râvna lor, de vreme ce în timpurile noastre virtutea şi asceza au fost neglijate. În schimb, răutatea e în creştere; comportamentul căldicel şi neglijent domină chiar şi printre monahi. Deci, părinţilor şi fraţilor care v-aţi adunat astăzi la această sărbătoare, ascultaţi cu evlavie şi atenţie aceste cuvinte. Învăţaţi despre aceşti părinţi şi, ca urmare, urmaţi exemplul lor, câştigând răsplata lui Dumnezeu pentru grija şi urmarea voastră. Aceşti cunoscuţi părinţi drepţi ai noştri, de Dumnezeu inspiraţi, cu adevărat oameni ai lui Dumnezeu şi fii ai Părintelui luminilor, au venit din diferite părţi. Pentru unii din ei, chiar ţările lor ne sunt necunoscute. Dar ştim că toţi au avut o singură ţară, Sfântul Munte, şi au favorizat-o mai mult decât pământurile natale. Acesta este un fapt stabilit fără îndoială, căci, potrivit unui om înţelept, «ţara cuiva e acolo unde poate fi fericit». În această adevărată patrie, mulţi sfinţi călugări au trăit 40 de ani, 50 ori 60, sau chiar mai mult, sau uneori mai puţin, dar toţi au cunoscut bucuria curată şi înaltă a unui cămin adevărat. Şi, plăcându-I lui Dumnezeu, ei au fost îmbogăţiţi cu harismele cereşti ale sfinţeniei. Din acest motiv se obişnuieşte să fie numiţi nu după locul lor de naştere, de exemplu «Bizantinul» sau «Trapezuntul» sau «Peloponezul», ci după adevărata lor patrie, Sfântul Munte. Astfel avem Petru Atonitul, sau Atanasie al Athosului, precum şi «părinţi aghioriţi» sau «drepţi aghioriţi». Ce i-a îndemnat pe aceşti bărbaţi de la început să-şi părăsească ţările şi să vină la Muntele Athos au fost marile şi plinele de bucurie promisiuni făcute de Doamna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, primului isihast al Sfântului Munte, dreptului Petru Atonitul, căruia i s-a arătat. Biograful său, Sfântul Grigorie Palama, mitropolitul Salonicului, redă exact cuvintele Maicii Domnului către Sfântul Petru: «Este un munte în Europa continentală, frumos şi de mare importanţă, având direcţia spre sud şi întinzându-se în mare, şi acest munte l-am ales dintre toate locurile de pe pământ şi am hotărât să-l dedic ca un loc potrivit unde să trăiască monahii, şi de acum înainte se va numi sfânt. Eu voi fi prima care voi lupta alături de cei care aleg să trăiască aici şi sunt doritori să lupte împotriva duşmanului comun al omului, diavolul. Şi voi fi o ajutătoare neînfrântă a lor şi-i voi învăţa pe ei lucrurile care nu trebuie făcute. Eu voi fi îndrumătoarea lor, doctorul lor şi dăruitoarea lor, având grijă nu numai de hrana şi sănătatea trupească a lor, dar, de asemenea, şi de puterea sufletelor lor, ca să nu cadă din virtute. Aceste lucruri le voi face cât vor trăi. După plecarea lor (o spun, şi inima-mi saltă de bucurie) îi voi prezenta Fiului şi Dumnezeului meu pe cei ce L-au iubit pe El şi şi-au sfârşit vieţile în pocăinţă pe acest Munte. Şi de la Fiul meu voi cere pentru ei iertarea tuturor păcatelor lor». Când părinţii au auzit aceste mari promisiuni ale Maicii Domnului, Stăpâna cerului şi a pământului, au părăsit lumea şi tot din ea – mamă, tată, rude, casă, bunuri, avere, faimă şi plăceri – şi au venit din fiecare parte a lumii ca să trăiască pe Sfântul Athos, cel mai frumos paradis al Maicii Domnului, luând curaj şi având nădejde în Dumnezeu şi în Doamna Muntelui. Ei au ştiut cât de importante şi universale erau cele două porunci: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta» (Deuteronomul 6, 5) şi «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi» (Levitic 19, 18). Ei au hotărât să păstreze aceste două porunci şi prin trezvie să ţină celelalte porunci ale Legii şi Profeţilor, pentru că Domnul a spus: «În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii». Astfel, ei aveau nădejdea că vor putea ajunge la desăvârşirea virtuţii, atât cât este posibil pentru oameni în această viaţă. De asemeni, ei au urmat exemplul lui Iisus, Care L-a iubit întâi pe Dumnezeu şi apoi pe semenii Săi, după cum spun cele patru Evanghelii, Care, după Botezul Său, condus de Duhul Sfânt a mers în pustie ca să fie ispitit de satana cu cele trei mari patimi: dorinţa de a mânca, dragostea de slavă şi pofta averii. Şi Domnul l-a învins pe diavol şi aceste patimi cu care a fost ispitit, dovedind dragostea pentru Dumnezeu şi împlinirea desăvârşită a primei porunci. După aceasta, s-a întors în lume, propovăduind Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi i-a învăţat pe oameni să ţină poruncile şi să îndure greutăţile şi defăimările, din dragoste frăţească. Desăvârşirea dragostei Sale pentru oameni şi împlinirea poruncii a doua e descoperită, după cum arată Sfântul Maxim iluminat de Dumnezeu, când pe Crucea suferinţei şi a morţii Se roagă Tatălui pentru călăii Săi: «Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac» (Luca 23, 34). Urmând exemplul Domnului, părinţii Sfântului Munte au dovedit respectarea acestor porunci de a-L iubi pe Dumnezeu mai presus de toate, şi pe semeni ca pe ei înşişi. Prin isihie, în peşteri, vizuini şi alte părţi ale Sfântului Munte, au luptat cu trupurile lor materiale, cu puterile nevăzute şi stăpânitorii întunecaţi ai lumii. Şi ei au învins, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, cu postul, înfrânarea, privegherea, rugăciunea neîncetată, vieţuirea în aer liber, dormitul pe pământ, vărsarea continuă de lacrimi şi orice altă suferinţă trupească. Ei au învins ambiţia cu pocăinţa, umilinţa, ascultarea şi tăierea voii. Dragostea pentru bani a fost învinsă cu lipsa de orice posesiuni. Ei au trăit în sărăcie şi lipsă şi, prin acestea, s-au curăţit pe ei înşişi şi au trăit în linişte. În isihie, au practicat virtuţile şi au dobândit vedenii sfinte. Sfântul Vasile spunea că «isihia este începutul curăţirii sufletului», iar fratele său, Sfântul Grigorie de Nissa, spunea că «un suflet isihast, care e eliberat de influenţe exterioare, este mult mai conştient de starea sa interioară, fie ea bună sau rea». Şi, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, «ei şi-au curăţit sufletul de patimi, trupul de lucrurile senzuale şi mintea de toate gândurile». Astfel, aceşti binecuvântaţi ai nepătimirii au devenit vase curate ale Sfântului Duh, capabili să primească energiile Sale necreate, iluminarea, harul de a vedea cele nevăzute, de a cunoaşte lucrurile care se întâmplau la distanţă mare şi de a prezice lucruri care nu s-au întâmplat încă. Ce să spun mai mult? Aceşti sfinţi părinţi în tăcere s-au maturizat în Hristos şi şi-au desăvârşit dragostea pentru Dumnezeu. Ei au ajuns la cea mai înaltă virtute – dragostea de Dumnezeu din toată puterea. Astfel, nimic nu a stat între ei şi Dumnezeu, fiind uniţi cu El. L-au cunoscut pe El şi-au devenit dumnezei, prin har. După ce aceşti părinţi s-au dovedit păstrători desăvârşiţi ai celei dintâi porunci, de a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima, sufletul şi puterea lor, ei au dorit să ţină a doua poruncă: de a-i iubi pe semeni ca pe ei înşişi. Astfel, mulţi au părăsit liniştea isihiei – unii îndemnaţi de o vedenie dumnezeiască, iar alţii de inimile încălzite de inspiraţie dumnezeiască şi de dragoste pentru omenire – ca să construiască mănăstiri, lavre, schituri, chilii în toată peninsula atonită, ca să trăiască ei înşişi acolo ca monahi. De asemenea, au fost insuflaţi să construiască biserici măreţe pentru mănăstiri, dându-le numele Domnului nostru, a Preacuratei Sale Maici şi a sfinţilor, ca Atotputernicul Dumnezeu să fie slăvit în ele. Şi, când construiau aceste biserici, fiecare dintre aceşti binecuvântaţi părinţi spunea în inima sa cuvintele psalmistului David: «Nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi odihnă tâmplelor mele, până ce nu voi afla loc Domnului, locaş Dumnezeului lui Iacob» (Psalmul 131, 4–5). După ce au construit cu propria lor trudă şi sudoare toate aceste locaşuri mănăstireşti, pe care le putem vedea astăzi, aceşti iubitori părinţi s-au străduit să aducă pe aceste proprietăţi atât de multe sfinte moaşte, cât se putea, inclusiv bucăţi din adevărata Cruce. Ei, de asemenea, au continuat să adune proprietăţi fixe şi mobile, ca să construiască metocuri şi să înceapă cultivarea pământului şi creşterea animalelor, ca pe de o parte să acopere necesităţile monahilor, iar pe de altă parte ca să-i poată primi pe străinii, săracii şi bolnavii care ar putea să vină la mănăstiri. Ei au instituit legi, reguli şi metode pe care să le urmeze monahii, privind îndatoririle ascultării şi sfintele slujbe din Biserică. Încă avem aceste reguli şi proceduri scrise de ei în testamentele lor şi în alte documente mănăstireşti. Astfel, comunităţile monahale, schiturile şi chiliile au fost alcătuite ca să devină şcoli ale virtuţii şi ale păstrării poruncilor lui Dumnezeu, ocrotind şcolile nevoinţei, atelierele vieţii îngereşti, imitând vechile chinovii din Palestina, Sinai şi Teba, toate care au slujit, de asemenea, ca popasuri pentru străini, adăposturi pentru săraci şi liman pentru oricine era pierdut în tulburarea lumii. Prin aceste mănăstiri, aceşti bărbaţi drepţi au adus multe mii de oameni la mântuire din vanitatea acestei lumi. Ei au atras, de asemenea, nenumăraţi patriarhi, preoţi, regi şi mulţi alţii, din toate straturile societăţii. Chiar şi astăzi mănăstirile lor aduc pe mulţi în cinul călugăresc, ca să fie prezentaţi ca jertfă plăcută lui Hristos Domnul. Şi Athosul, care mai înainte era pustiu, acum e locuit de o mulţime de călugări, dovedindu-se a fi aceşti iluminaţi părinţi păstrători desăvârşiţi a poruncii a doua, iubirea semenilor, nu numai ca pe ei înşişi, potrivit Legii din Levitic, dar mai mult decât pe ei înşişi, respectând cuvintele Domnului Însuşi, când introduce noua poruncă a iubirii, care spune: «Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul precum Eu v-am iubit» (Ioan 13, 34). Cu adevărat, fraţii mei, terminarea celor douăzeci de măreţe mănăstiri şi a celorlalte metoace, schituri şi chilii pe Athos au încheiat toate celelalte lucrări ale drepţilor părinţi. Este greu de descris cum se cuvine importanţa celor realizate, şi ce au făcut pot fi numite lucrări nemuritoare, căci nici prin înmulţirea rasei umane, nici prin realizările artei şi ştiinţei, omul nu a împlinit aşa desăvârşit scopul pentru care a fost creat, cum au făcut aceşti sfinţi părinţi. Fie ca amintirea lor să fie veşnică! Este o lungă istorie a marilor constructori de pe pământ, începând cu oamenii care după potop, din care a fost salvat Noe, au încercat să construiască un turn până la cer, şi astfel amintirea lor să fie veşnică. Filip Macedon, Alexandru cel Mare şi mulţi alţi regi şi dictatori din lume au încercat să construiască lucrări măreţe, care să fie monumente ale faimei, pe care posteritatea să le aprecieze, dar după cum spune împăratul David: «Mormântul lor va fi casa lor în veac, locaşurile lor din neam în neam, deşi numit-au cu numele lor pământurile lor» (Psalmul 48, 11). Oricum, ei nu au reuşit să devină nemuritori. În ciuda faptului că ei sunt cunoscuţi pe pământ, ei nu sunt pomeniţi în ceruri, în viaţa ce va să vină. Potrivit Sfântului Vasile cel Mare «numele celor fără de evlavie nu sunt scrise în Cartea Vieţii; ele rămân cunoscute numai pe pământ». Numele sfinţilor părinţi de pe Muntele Athos vor fi cunoscute mereu – nu numai pe pământ, dar şi în cer, deşi se poate ca ei să nu-şi fi imaginat, când construiau Sfântul Munte, că va fi aşa – pentru că numele lor sunt scrise în Cartea Vieţii, unde vor fi mereu: «Dar să nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri» (Luca 10, 20). 20 de mănăstiri trebuie numite măreţe, deoarece ele încheie grandoarea în fiecare aspect, şi pentru că mulţi ctitori au fost regi sau fii de regi, ca Simion şi Sava, ca Eftimie şi Neofit, care i-au sfătuit pe regi să cheltuiască generos pentru aşezămintele de pe Munte – asemenea conducători precum Constantin şi Nichifor; dinastii conducătoare, precum Romanii, Alexii, Katakuzenii şi Paleologii, precum şi regine, ca Pulheria, şi mulţi alţii. Într-adevăr, aceste aşezăminte sunt măreţe, chiar regale, în orice mod. Nu poţi să vezi că e aşa? Ele stau în rând de la nordul Muntelui spre sud, ca nişte mari fortăreţe construite ca să ocrotească zona întreagă de atacurile de pe mare sau uscat, asigurându-le fraţilor care trăiesc în zonele din împrejurimi o viaţă calmă şi liniştită. Datorită scopului dumnezeiesc pentru care ele au fost construite, aceste măreţe mănăstiri fac chiar ca cele şapte minuni ale lumii vechi, considerate minunate în fantezia omului, să fie pale prin comparaţie. Şi, într-adevăr, cele şapte minuni nu mai sunt măreţe. În orice parte încă mai există ele, sunt numai ruine unde-şi fac păsările cuiburi, iar şoarecii sau păianjenii îşi construiesc casele lor. Ele au fost construite din vanitatea omului, şi tot ce e inutil, în cele din urmă dispare. Dimpotrivă, marile aşezăminte ale Muntelui Athos au fost construite pentru slava veşnică a lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor omeneşti, valoarea oricărui dintre ele fiind dincolo de orice comparaţie cu orice monument construit de om. Ce încerc eu să spun? Aceea că minunatul rezultat şi cea mai importantă realizare a acestor mănăstiri şi a fructului lor parfumat sunt aceşti părinţi purtători de Dumnezeu a Sfântului Munte, pe care-i sărbătorim astăzi, din toate locuinţele de pe Munte, ştiuţi şi neştiuţi, care au plăcut lui Dumnezeu şi au fost sfinţiţi, atât cei de sub grija directă a mănăstirilor, cât şi pustnicii care au trăit singuratici. Să le vizităm cu minţile noastre şi să vedem cât de mulţi sfinţi s-au descoperit în ele. Vom începe cu Marea Lavră. Aici Marele Atanasie, dascălul tuturor părinţilor de pe Munte, şi-a zidit mănăstirea. Ca alt Moise, Sfântul Atanasie a venit la Muntele Athos, un alt Munte Sinai, unde a intrat în nepătrunsele taine ale cunoaşterii de Dumnezeu. Şi precum Moise a primit Legea, la fel şi Sfântul Atanasie a primit formele, procedurile şi învăţăturile vieţii chinoviale, ca şi a rânduielii slujbelor, şi le-a transmis părinţilor atoniţi. Nu putem descrie aici viaţa lui îngerească, nevoinţele sale, minunile pe care le-a făcut cât a trăit, cât şi după moartea lui, harismele care i-au fost dăruite de Dumnezeu, puterea ce i-a fost dată împotriva forţelor întunericului şi despre binecuvântatul sfârşit al vieţii lui. Tot aici îl găsim pe Sfântul Petru Atonitul, primul isihast al Muntelui, care a devenit prototipul tuturor celorlalţi isihaşti ai Muntelui Athos. După ce a fost eliberat din închisoarea din Samaria de către Maica Domnului şi auzind de promisiunile făcute pentru Munte, el a venit şi s-a aşezat într-o peşteră situată la poalele Athosului, în partea de sud a peninsulei. Peştera unde a trăit ca un înger, fără haine sau încălţăminte, precum marele Onufrie, îndurând multe ispite şi atacuri de la diavol şi mâncând numai mâncare trimisă din cer, timp de 53 de ani, precum israeliţii în deşert, o găsim şi astăzi62 (Acesta se prăznuieşte la 12 iunie împreună cu Sfântul Onufrie, iar viaţa sa se găseşte în Sinaxarul lui Dukakis pe luna iunie.). În aceeaşi mănăstire îl aflăm de asemenea pe marele teolog Sfântul Grigorie Palama. Deşi a fost legat de Vatoped şi a devenit egumen la Esfigmenu şi şi-a petrecut un timp în Katisma lui Palama, el a început viaţa călugărească la Marea Lavră şi şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii aici, ascultător regulilor chinoviale. Prin mijlocirile Maicii Domnului, el a primit multe harisme de la Dumnezeu, mai ales cea de teolog, care i-a făcut posibilă lupta pentru slava lui Dumnezeu, fiindcă a participat la trei mari sinoade în timpul domniei a trei împăraţi şi trei patriarhi şi a luptat pentru adevăr împotriva lui Varlaam, Akindinos şi Gregoras – cei ce huleau energiile necreate ale lui Dumnezeu. Mai târziu, a devenit arhiepiscop de Salonic, unde a şi murit, şi unde mormântul şi moaştele sale au devenit un izvor de minuni, care pot fi găsite pe larg în viaţa sa. În zona ce se învecinează cu Lavra, Sfântul Maxim s-a nevoit în anul 1320. Din cauză că şi-a ars colibele sale a fost numit Kafsokalivitis. Era un om ceresc, ca un înger pe pământ, care a primit pâine de la Maica Domnului şi de la îngeri. Un truditor al rugăciunii minţii şi al trezviei, el a avut de la Dumnezeu harismele înainte-vederii şi profeţiei, adesea spunând exact, cuvânt cu cuvânt, cele ce fuseseră spuse de cei ce au venit la el – un dar rar, care nu e dat multora. Când a murit, din moaştele sale63 (Vezi Sinaxarul lui Dukakis, pe luna ianuarie (13).) a izvorât mir. De asemenea, lângă Marea Lavră, în secolul XIV a trăit un prieten al Sfântului Maxim Kafsokalivitul, care era Sfântul Nifon, ce trăia de asemenea în peşteră. Şi Sfântul Nil a crescut roadele virtuţilor lângă Lavra, şi datorită vieţii sale curate, moaştele sale au izvorât mir într-o asemenea cantitate, încât a fost numit Izvorâtorul de Mir (a trăit în anul 1330)64 (Vezi Sinaxarul lui Dukakis, pe luna iunie (14).). Alt părinte sfânt care a strălucit în ţinutul Lavrei a fost Gherman, numit şi Maroulis. El s-a născut în Salonic din părinţi înstăriţi, dar evlavioşi. Dorind să fie călugăr, a mers la Muntele Athos când avea 18 ani şi a trăit în Chilia Arhanghelilor, ce aparţine de Dohiariu, sub ascultarea unui părinte numit Ioan. Mai târziu a mers în zona Marii Lavre unde şi-a sfârşit nevoinţele, primind astfel titlul de Lavriotul şi murind la vârsta de 80 de ani, în 1350. Prietenul său, Filotei Kokkinos, patriarhul de mai târziu al Constantinopolului, a scris biografia lui care a fost publicată de Editura «Grădina Maicii Domnului» din Salonic în 1985. Filotei Kokkinos a fost de fapt egumenul Marii Lavre pentru un timp. El a venit din Salonic şi s-a dovedit mare în virtute şi înţelepciune, devenind prieten apropiat şi colaborator al Sfântului Grigorie Palama, împreună cu care a luptat să apere dogmele ortodoxe. În anii mai de pe urmă, a scris biografia Sfântului Grigorie, clară şi amănunţită. A murit în jurul anului 1379. Ar trebui de asemenea să povestesc despre Sfântul Acachie, ascetul din Kafsokalivia, care a trăit mai aproape de noi, care a fost egal în ascetism acelor vechi sfinţi părinţi care s-au hrănit cu verdeţuri sălbatice, au suferit şi îndurat multe ispite de la cel rău şi au fost binecuvântaţi cu multe vedenii. Sub binecuvântarea şi sfatul părintesc al Sfântului Acachie au fost trei sfinţi martiri. Unul a fost Pahomie, care a murit în Usakion, Filadelfia, pe 21 mai 1730 şi a cărui moaşte sunt păstrate la Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul din Patmos. Altul a fost sfântul martir Roman din Karpenisi, care a fost martirizat la Constantinopol în 1694. Al treilea a fost Nicodim Alvanitul care, primind cârja de la Sfântul Acachie şi fiind întărit de ea, cu slavă şi cu bărbăţie s-a săvârşit în chip martiric în locul său de baştină, adică în Elvasanion din Alvanitia, în anul 1722, luna iulie 1165 (Vezi mucenicia acestor trei mucenici în Sinaxarul lui Dukakis. La fel şi viaţa lui Acachie, care s-a săvârşit la 12 aprilie 1730.). (Vezi Sinaxarul lui Dukakis, pe luna iulie). Rod al Lavrei a fost de asemenea Sfântul Mucenic Damaschin. După ce mai înainte s-a lepădat de credinţă, el şi-a petrecut 12 ani în mare ascultare la Lavra şi apoi a plecat cu patriarhul Dionisie de la Lavra la Constantinopol, unde a mărturisit public credinţa în Hristos, şi după ce a suferit multe torturi, i s-a tăiat capul pe 13 noiembrie 1681. Aici a înflorit de asemenea Sfântul Mucenic Constantin, care a venit de la Moscova şi a slujit ca preot pentru ambasadorul Rusiei la Constantinopol. El a venit la Sfântul Munte când a izbucnit un război între ruşi şi turci. Când războiul s-a terminat, el s-a întors la Constantinopol. După o neînţelegere cu ambasadorul, el s-a lepădat de Hristos, un act pentru care s-a căit public, apărând credinţa creştină şi criticând islamismul. Pentru aceasta, a fost decapitat în faţa palatului regal, primind cununa de martir pe 26 decembrie 174366 (Vezi mucenicia acestuia în Sinaxarul lui Dukakis.). Cântăreţul Ioan Cucuzel, care a avut o voce îngerească, a fost de asemeni din Lavra. Înainte de a veni la Sfântul Munte, el a fost cântăreţul principal al împăratului. Lepădându-se de toată slava şi plăcerea, el a venit la Marea Lavră în taină, ca să devină călugăr, unde a avut ascultarea de păstor al turmelor mănăstirii. Între timp, a fost descoperit ca fiind mult căutatul psalt al împăratului, când a fost auzit cântând încet, cu artă şi dulceaţă, turmei sale de capre. Prin intervenţia egumenului i s-a dat voie de împărat să rămână în mănăstire. El şi-a zidit în afara Lavrei o chilie şi o bisericuţă mică, a Arhanghelilor. Acolo trăia viaţă isihastă şase zile în fiecare săptămână. Duminica şi în sărbători el intra în mănăstire şi cânta cu evlavie la strana din partea dreaptă. Într-o sâmbătă a Acatistului, în timp ce cânta cu atenţie troparele şi canoanele, a adormit puţin, în timp ce stătea în picioare, şi Maica Domnului i-a apărut în mod minunat şi i-a spus: «Fiul meu Ioan, bucură-te! Cântă-mi mie şi eu nu te voi părăsi!». Spunând acestea, i-a pus în mână o monedă de aur prin care mai târziu s-au făcut multe minuni. Altădată l-a vindecat pe Ioan de o cangrenă la picior, apărându-i şi spunându-i: «De acum înainte te vei face bine». După ce a trăit potrivit voii lui Dumnezeu, el a văzut dinainte sfârşitul său şi a adormit în Domnul în Chilia Arhanghelilor, exact cum şi-a dorit. El este sărbătorit pe 1 octombrie. În Marea Lavră aflăm de asemenea un alt evlavios cântăreţ, Domesticos Gregorios. Odată, când Iacov Prikana era egumen, în ajunul «Teofaniei», Domesticos a adormit puţin, spre sfârşitul privegherii, şi a văzut-o pe Maica Domnului stând acolo şi spunându-i: «Ţi-am primit cântarea, Domesticos, şi îţi mulţumesc mult». Apoi i-a înmânat o monedă de aur, care este încă pe icoana ei, în Lavra. Sfântul Nicodim Aghioritul, un dascăl eminent al Bisericii, a aparţinut de asemenea de Lavra. Şi-a petrecut o mare parte din timp, mai ales spre sfârşitul vieţii, în chilia Lavriotană a Sfântului Gheorghe, numită «Skourteon», unde capul său e păstrat până astăzi. S-a născut şi a crescut pe insula Nakos şi a fost urmaş a familiei Kallivourtsi. El a venit la Muntele Athos şi a fost tuns în schima mică în Dionisiu. Un timp a stat în Kapsala, la est de Karyes, unde a primit schima mare. El a fost de o mare inteligenţă şi a avut o memorie fenomenală. Lucrând virtuţile şi rugăciunea minţii, a primit iluminare dumnezeiască şi a scris numeroase cărţi duhovniceşti, o comoară lăsată celor ce-l vor urma. După ce s-a nevoit pentru Hristos, a murit pe 14 iulie 1809, la vârsta de 60 de ani. Sfântul Gherontie poate fi găsit de asemenea în teritoriul Lavrei. El a fost ultimul egumen al Mănăstirii Vouleftiria şi primul care a trăit în Schitul Sfânta Ana. Ca să evite atacurile neîncetate ale piraţilor împotriva Voulefteriei, care era lângă mare, el s-a mutat cu alţi fraţi mai sus, în ţinutul colţuros, aspru, unde se află acum Sfânta Ana. Dar iubind isihia, dreptul Gherontie a plecat mai departe cu unul din ucenicii săi, unde este astăzi Paraclisul Sfântului Pantelimon. El a trăit practicând virtuţile, curăţindu-se pe sine şi dobândind theoria (vederea lui Dumnezeu). Adesea se ruga fierbinte Maicii Domnului şi, ca urmare a rugăciunilor lui către ea, de câteva ori a izvorât apă din pământ, căci nu avea apă. A plecat la Domnul la o vârstă foarte înaintată. În Schitul Sfânta Ana, şi mai ales în Sfânta Ana Mică, au strălucit ca nişte stele luminoase părinţii sfinţi Dionisie şi ucenicul său Mitrofan. Au înflorit spre sfârşitul secolului XVI. Tradiţia ne spune că Sfântul Dionisie a fost descendentul dinastiei regale bizantine a Comninilor. Educat în străinătate, el a fost reprezentativ în înţelepciune şi oratorie, primind numele de Oratorul. A fost călugărit în faimoasa Mănăstire Studion din Constantinopol, care era în decădere în acel timp din cauza ocupaţiei turceşti. După ce a părăsit Constantinopolul, el a venit la Sfântul Munte, unde a trăit într-un schit în Karyes şi apoi s-a mutat la Schitul Sfânta Ana, care era numit atunci «Schitul Lavrei», după cum ne spune şi Sfântul Dionisie. Dorind o viaţă isihastă desăvârşită, el a plecat la Sfânta Ana Mică, un adevărat pustiu isihast în acel timp, unde erau mulţi copaci. Acolo a petrecut o viaţă sfântă, într-o peşteră, în asceză aspră şi în practica virtuţilor şi a theoriei. El a murit pe 9 iulie 1609. Dreptul Mitrofan l-a imitat pe Avva Dionisie în toate. Cu binecuvântarea părintelui său şi cu consimţământul celorlalţi părinţi, a mers asemeni unui apostol prin satele din Halkidiki, cu centrul în Stratoniki (numit atunci Isvoron), şi cu harul lui Dumnezeu i-a întărit pe credincioşi prin predicile sale. Atât Sfântul Dionisie, cât şi Mitrofan sunt sărbătoriţi pe 9 iulie. În peştera unde au trăit, la Sfânta Ana Mică, este un frumos Paraclis închinat lor. Se crede că Sfântul Gherasim, făcătorul de minuni, ocrotitorul Kefaloniei, după ce a vizitat Sfântul Munte – după cum este scris în biografia lui – a venit şi a stat la Schitul Sfânta Ana 49 de ani. Se spune că aici a primit marea schimă. Este o peşteră mică, mai jos de cimitirul schitului, prin apropierea Chiliei Sfânta Treime, unde a dus o viaţă isihastă, ascetică. Peştera este numită după el. Înţeleptul, renumitul sfânt Sofronie din Epir a trăit în Schitul Sfânta Ana şi a devenit preot acolo, cinstind slujba, precum Alexie, omul lui Dumnezeu. Dreptul Sofronie a trăit cu înţelepciune, dreptate şi evlavie; un model de lucrări bune pentru asceţi. Sfântul Mucenic Macarie este de asemenea rodul Sfintei Ana. El a venit din Kios, din Bethania. Tatăl lui a încercat să-l convingă să devină musulman, iar turcii l-au circumscris împotriva voinţei lui. Din cauza acestora, a plecat în taină şi a venit la Sfântul Munte unde, în Schitul Sfânta Ana, a devenit călugăr. După ce s-a nevoit 12 ani acolo, el a plecat la Prousa în Pont şi a mărturisit credinţa, criticându-i pe turci şi religia lor islamică. Ca urmare, el a fost torturat în diferite feluri timp de 40 de zile, dar a rămas neclintit şi i-a certat pe toţi, inclusiv pe tatăl său, care şi-a trădat fiul şi a participat la chinuirea lui Macarie. În final, a fost decapitat, iar o lumină cerească s-a coborât din cer şi a strălucit asupra sfântului lui trup. Tot din acest schit este Sfântul Mucenic Nicodim. Când s-a îndrăgostit de o tânără, deşi avusese mai înainte patru soţii, s-a lepădat de Domnul Iisus. Mai târziu, pocăindu-se, a plecat la Sfântul Munte, la Sfânta Ana, şi a intrat în ascultarea unui părinte de la Chilia Înălţării. În acest loc, rugându-se mult cu lacrimi şi post, a fost binecuvântat cu vedenia dumnezeiască a Maicii Domnului. El a fost atât de întărit de acea vedenie, încât, după ce a primit binecuvântare de la Sfântul Acachie din Kafsokalivia, s-a întors în oraşul său natal Velegrada (Elvasanion) unde a mărturisit numele Domnului şi a fost decapitat, după ce a suferit torturi şase săptămâni. Alt sfânt martir de la Sfânta Ana este Cosma, care a suferit martiriul în Constantinopol. Şi altul este Luca, martir din Adrianopol. Când era copil a acceptat credinţa musulmană, ca să evite pedeapsa pentru că-l lovise pe fiul unui turc. Curând după ce şi-a dat seama de gravitatea a ceea ce făcuse, el a fugit la Muntele Athos. Acolo a avut multe ispite. În Sfânta Ana a devenit monah şi apoi, cu părintele său Visarion (mai târziu Vasile), au mers la Lesvos, unde au suferit martiriul prin spânzurare. Sfântul Mucenic cretan Ilarion a venit la Sfânta Ana după ce a părăsit credinţa islamică şi s-a întors la creştinism. El a intrat în ascultarea părintelui Visarion şi a suferit martiriul în Constantinopol. Ieromonahul Nichita Trapezuntul, care a ajuns la mari înălţimi duhovniceşti, este din acelaşi schit. El a fost hirotonit preot în Mănăstirea Russikon. Deşi musulman în lume, familia lui era în taină creştină şi, după ce şi-a dat seama de aceasta, a mers la Serres, L-a mărturisit pe Domnul şi a fost spânzurat. Alţi sfinţi martiri de la Sfânta Ana sunt: David din Kydonia, Asia Mică, care a murit spânzurat; Pavel din Sopotos, Peloponez, care, după ce a devenit musulman, s-a căit şi a primit martiriul în Tripoli, fiind decapitat; Nectarie, care a fost orfan şi a fost angajat de turci şi convertit la islamism. Dar evlavioasa lui mamă l-a ajutat să-şi dea seama de răul pe care-l făcuse, şi astfel el s-a căit cu lacrimi şi, ca să caute mântuirea, a venit la Sfântul Munte şi a devenit monah în Schitul Sfânta Ana. După aceea, s-a întors în oraşul său natal, Vourla din Asia Mică, unde a devenit martir prin tăierea capului. Un sfânt mai nou de la Sfânta Ana, un om al timpurilor noastre, este Sfântul Sava. El s-a născut la sfârşitul secolului XIX în unul din satele Traciei. La o vârstă tânără a venit la schit şi a trăit ca monah în Chilia Născătoarei de Dumnezeu, mai jos de ruinele Chiliei Sfântul Gheorghe. De la Sfântul Munte a mers în pelerinaj în Ţara Sfântă. Acolo a fost hirotonit preot. După aceasta, el a plecat în insula Kalymnos, unde a devenit preot slujitor la o mănăstire de femei, a Tuturor Sfinţilor. El a adormit în Domnul pe 7 aprilie 1884. 10 ani mai târziu trupul său a fost găsit neputrezit, când mitropolitul Isidor de Kalymnos l-a dezgropat. Moaştele au făcut multe minuni pentru cei credincioşi. Astfel îi slăveşte Dumnezeu pe cei ce-L preaslăvesc pe El! Acum să mergem la marea şi împărăteasca mănăstire a Vatopedului. Aici Sfântul Ghenadie a fost martor la minunea făcută de Maica Domnului, prin care ea a umplut un vas gol cu ulei. De asemenea, îl aflăm aici pe Neofit, care a auzit o voce venind din icoana Maicii Domnului, spunându-i că mai are numai un an de trăit şi sfătuindu-l să se pregătească. Mai târziu, aceeaşi icoană a anunţat că a venit timpul ca să plece la Domnul, şi aşa a fost. La fel a fost un sfânt egumen care a auzit-o pe Maica Domnului, spunându-i să nu deschidă poarta mănăstirii, iar toţi fraţii să se urce pe ziduri şi să lupte împotriva duşmanilor turci, care încercau să intre în mănăstire. Tot în Vatoped îl aflăm pe ierodiaconul Vitaris, care a ascuns într-o fântână icoana Maicii Domnului numită Vimatarissa şi Sfânta Cruce, ca să le păstreze de profanarea barbarilor, care l-au capturat şi l-au dus în Creta. Când s-a întors la Sfântul Munte, după ce şi-a dobândit libertatea, a descoperit unde ascunsese icoana. Ea stătea dreaptă pe apă cu o lumânare aprinsă lângă ea. După ce ierodiaconul a trăit o viaţă liniştită, a plecat la Domnul în pace. Eftimie Vatopedianul a devenit sfânt martir cu 12 monahi pentru mustrarea împăratului Mihail Paleologu şi a patriarhului Nicon, prieteni ai latinilor. Ei l-au înecat pe Eftimie în mare, la Kalamitjiou, şi pe cei 12 monahi i-au spânzurat pe aşa numitul «Phourkovounion». De asemenea, tot aici la Vatoped a înflorit Nicodim, părintele şi îndrumătorul Sfântului Grigorie Palama. Ctitori ai Mănăstirii Vatoped îi aflăm şi pe Sfinţii Sava şi Simeon, care au fost şi ctitorii principali ai Mănăstirii Hilandar, despre care vom vorbi mai pe larg, la timpul potrivit. Sfântul Sava cel tânăr s-a născut din părinţi de vază la anul 1280 în Salonic şi s-a nevoit foarte mulţi ani într-o chilie a Vatopedului din Karyes. Din cauza năvălirii catalanilor a plecat la Ierusalim, unde s-a nevoit 10 ani, după care s-a întors la Vatoped, unde l-a întâlnit pe Filotei Kokkinos. În 1342, în luna martie, împreună cu alţi aghioriţi el a fost trimis la Constantinopol, ca să-i împace pe membrii familiei regale. El a stat într-o mănăstire din Constantinopol până în 1349, când a murit. Viaţa lui a fost scrisă de patriarhul Constantinopolului, Filotei Kokkinos. În Vatoped îl găsim de asemenea pe Sfântul Eftimie care, văzându-şi dinainte moartea sa şi evitând laudele omeneşti, a intrat în taină în cripta de oase a mănăstirii şi şi-a dat acolo sufletul Domnului. Recent, moaştele lui au fost descoperite datorită miresmei lor, ce nu poate fi explicată în cuvinte. Sfântul Agapie a înflorit în zona Vatopedului, ca o frumoasă plantă, în Schitul Kolitzu. Acolo a fost capturat de turci şi luat ca sclav timp de 12 ani. Chiar dacă era în robie, el a muncit cu devotament pentru turcii care-l cumpăraseră. Apoi, Maica Domnului l-a eliberat din sclavie şi s-a întors la părintele său în Sfântul Munte. Acesta l-a mustrat, pentru că l-a părăsit pe stăpânul lui turc fără nici un cuvânt, şi i-a poruncit să se întoarcă. Ascultător, a plecat înapoi şi l-a convins pe stăpânul lui să vină cu el la Sfântul Munte, aducându-i şi pe cei doi fii ai săi. Toţi au fost botezaţi şi au devenit călugări. Mutându-ne la Sfânta şi minunata Mănăstire Iviru, îl aflăm pe marele şi minunatul Sfânt Ioan Iviritul, care a venit aici în 960. Descendent al familiei regale Iverion, s-a nevoit întâi în mănăstiri din ţara sa. Apoi a mers la muntele Olimp, unde un timp a trăit liniştit. Mai târziu s-a mutat la Muntele Athos şi a devenit monah în ascultarea Sfântului Atanasie de la Marea Lavră. Mai apoi a plecat să renoveze măreaţa Mănăstire Iviru cu banii daţi de Vasile, fiul împăratului Roman. Această mănăstire fusese înainte mică şi se numea «Klementos». Fiul lui, numit Eftimie, a fost în aceeaşi mănăstire în jurul anului 980. Vorbea atât iberica, cât şi greaca şi era cunoscător al Sfintei Scripturi. Când era încă în lume, s-a luptat cu un evreu şi l-a ucis, deoarece Îl blestemase pe Hristos. Ca urmare a crimei sale, Eftimie s-a îmbolnăvit grav dar, având o vedenie cu Maica Domnului, a fost vindecat de ea înainte de a pleca din lume şi a veni la Muntele Athos, ca să devină călugăr în ascultarea părintelui său, Sfântul Atanasie. El a fost numit alt Hrisostom, datorită reuşitelor traduceri ale Sfintei Scripturi şi ale altor cărţi din greacă în iberică. Apoi, împreună cu părintele său a plecat din Lavra, ca să meargă la Iviru. Acest sfânt Eftimie a făcut multe minuni şi în ziua Schimbării la Faţă a apărut ca un stâlp de lumină necreată într-o biserică de lângă vârful Athosului. Cei prezenţi nu au putut să îndure strălucirea luminii şi au căzut la pământ cu feţele acoperite. Alt sfânt din aceeaşi mănăstire a fost Gheorghe, nepotul lui Ioan şi vărul lui Eftimie. Şi el a ajutat la zidirea bisericii principale a mănăstirii. De asemenea, alt monah ivirit a fost Sfântul Gavriil care, auzind o voce dumnezeiască din cer, a adus de pe mare icoana Portăriţa, care plutea pe apă. Alţi părinţi iviriţi au devenit sfinţi martiri, deoarece au refuzat să fie de partea lui Mihail Azymitis şi a patriarhului Ioan, care ţineau cu latinii. Unii au fost puşi pe corabia mănăstirii, fiind apoi aruncaţi în adâncuri, iar alţii, fiind din părţile Italiei, au fost robiţi de acesta. Din Kalamata, Peloponez, a venit Sfântul Ierotei Învăţătorul, care s-a nevoit la fel ca părinţii din trecut. El s-a născut în 1686 şi a fost învăţat atât în greacă, cât şi în latină. Când a venit la Iviru, a lăsat în urmă, în lume, toată cunoaşterea ştiinţei şi a filosofiei şi a devenit monah. El a dorit să fie educat în filosofia duhovnicească interioară, în ceea ce numeşte Sfântul Grigorie Teologul «arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor». El, cel de trei ori binecuvântat, a slăbit aşa de mult din cauza posturilor aspre, a privegherilor şi a altor nevoinţe, încât putea merge numai distanţe scurte, deşi din firea sa era un om puternic. A devenit un vas curat al harului şi i s-au dat multe harisme, a apărat credinţa şi a luptat împotriva ereticului Molinos. De asemenea, el a dorit să fie martir pentru Hristos şi intenţionat a mers la Constantinopol pentru aceasta, dar nu a fost voia lui Dumnezeu, şi astfel a fost salvat pentru folosul celorlalţi. Pentru mai multă isihie a plecat în insula pustie Gioura, dincolo de Sfântul Munte, unde a murit în 1745. Moaştele sale au fost transportate de ucenicul său, Sfântul Meletie, la Mănăstirea Iviru. Celor ce au venit la ele cu credinţă le-a făcut multe minuni, care sunt descrise pe larg în biografia sa. În Schitul Înaintemergătorului al Mănăstirii Iviru a venit să locuiască Sfântul Iacov, după ce un timp a locuit în Dohiariu. El a avut multe revelaţii şi vedenii, a făcut multe minuni şi a avut harisma profeţiei. A părăsit Sfântul Munte şi a mers să predice Evanghelia, începând de la Salonic şi până la Nafpaktos. Acolo a fost trădat şi trimis de turci la Didymotehos, ca să se prezinte înaintea paşei Selim, unde a refuzat să devină musulman şi L-a mărturisit pe Hristos ca Dumnezeu Adevărat. A fost torturat, şi împreună cu ucenicul său, diaconul Iacov, şi călugărul Dionisie, au fost spânzuraţi. Acum moaştele lor sunt păstrate în Mănăstirea Sfânta Anastasia din Galatista. Alţi cinci sfinţi martiri din Iviru trebuie menţionaţi aici. Primul e Procopie din Varna, a cărui părinte a fost Dionisie. La început, el s-a lepădat de credinţă, dar apoi s-a căit şi a fost martirizat în Smirna, prin decapitare. Al doilea este Eftimie din Dimitsani, Peloponez, care, refuzând la început, dar mai apoi trăind în chip de călugăr, cu multă pocăinţă, s-a nevoit prin asceză. Apoi s-a dus la Constantinopol unde, mărturisind cu mult curaj şi bărbăţie credinţa sa, prin sabie s-a săvârşit în Duminica Floriilor. Al treilea sfânt martir este Ignatie din Palea Zagora, prieten cu Eftimie, care a murit spânzurat în Constantinopol. Cel de-al patrulea este Acachie din Neohori, o suburbie a Salonicului, unde a şi fost ucis cu sabia. Şi ultimul, al cincilea, ierodiaconul Onufrie, care a venit la Sfântul Munte şi s-a nevoit întâi în Hilandar, iar apoi în Schitul Sfântului Ioan Înaintemergătorul din Iviron, primind acolo marea schimă. Apoi a plecat la Hios, unde a mărturisit credinţa şi a fost ucis cu sabia. În Schitul Magoulas din ţinutul Ivirului s-a nevoit Sfântul Calist, care a fost primul ucenic al Sfântului Grigorie Sinaitul; mai târziu, el a devenit patriarhul Constantinopolului. Următoarea noastră vizită este la Sfânta Mănăstire regală sârbească Hilandar, unde a înflorit Sfântul Sava şi tatăl său natural Simeon, regele Serbiei. Sfântul Sava, dorind să devină monah, a venit în taină la Sfântul Munte la o vârstă foarte tânără şi a mers la mănăstirea rusească, unde a fost călugărit. Din cauză că era căutat de tatăl său, protosul, ca să-l apere, l-a ascuns în Vatoped. De acolo le-a scris părinţilor săi, spunându-le despre deşertăciunea lumii şi despre judecata viitoare. Ei au fost aşa de mişcaţi de transmiterea dragostei dumnezeieşti, încât amândoi au hotărât să-şi părăsească regatul şi să devină călugări. Tatăl său, Simeon, a venit la Vatoped ca să se alăture fiului său, ca ucenic, şi împreună s-au trudit cu lupta bună a ascezei. Urmându-le lor, alţi sârbi au venit la Sfântul Munte şi, după ce au avut o vedenie, au folosit fonduri împărăteşti pentru construirea măreţei Mănăstiri Hilandar. Trăind potrivit voii Domnului, Sfântul Simeon a murit acolo. Moaştele sale izvorăsc mir, pentru slava lui Dumnezeu şi pentru că el a plăcut Domnului. Şi dumnezeiescul Sava, fericit de slăvirea tatălui său, şi-a intensificat luptele ascetice şi a ajuns la o asemenea desăvârşire a virtuţii, încât i s-a dăruit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, şi în timpul vieţii, şi după moartea sa. În ultimii ani ai vieţii sale a fost făcut ierarh. Într-un an, cu ocazia Bobotezei, după ce a slujit Liturghia în prezenţa regelui Asani, când a cufundat Sfânta Cruce în apă, ea s-a despărţit în două, precum se întâmplase cu Marea Roşie. La Târnovo şi-a văzut dinainte moartea şi şi-a dat duhul în mâinile Domnului. Datorită vedeniei pe care a avut-o regele Asani, sfintele sale moaşte au fost duse în Serbia. Când au sosit acolo, străluceau ca soarele şi toţi cei prezenţi au strigat «Doamne, miluieşte» şi L-au lăudat pe Dumnezeu. A cincea mănăstire măreaţă pe care o vizităm este Dionisiu. Aici a trăit Sfântul Dionisie, care mai întâi a fost pustnic pe Munte, într-o aşezare numită «Vechiul Prodrom». Ca urmare a unei vedenii, el a construit Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, care a devenit mai târziu Dionisiu. Fondurile pentru construirea acestei mănăstiri au fost date de împăratul Alexie Komninos. Moaştele Sfântului Dionisie sunt de asemenea făcătoare de minuni (Iunie 25). Viaţa duhovnicului Dometie s-a sfârşit de asemenea aici. El a fost egumenul mănăstirii şi împreună nevoitor şi prieten cu Sfântul Dionisie (Iunie 25). Sfântul Nifon a fost una din stelele strălucitoare ale Mănăstirii Dionisiu. După ce a devenit monah şi apoi ieromonah, a fost adesea văzut acoperit cu un stâlp de lumină necreată, în timp ce se ruga. A devenit Mitropolitul Salonicului şi apoi, de două ori Patriarh. De asemenea, el i-a luminat cu învăţăturile sale pe oamenii din Valahia. Apoi s-a întors necunoscut la Dionisiu şi a avut grijă de catâri, până când Sfântul Ioan Botezătorul i-a apărut într-o vedenie egumenului şi i-a descoperit cine era Sfântul Nifon. Acolo a făcut multe minuni, a adormit în Domnul şi a lăsat în urma sa moaştele, ca o comoară pentru mănăstire. Până astăzi, ele au o mireasmă dumnezeiască şi fac minuni (August 11). Doi ucenici ai Sfântului Nifon din Dionisiu au fost Macarie şi Ioasaf. Amândoi au devenit martiri. Macarie a fost decapitat de către turci în 1527 la Salonic, mărturisind în public credinţa în Domnul, iar Ioasaf a fost decapitat în 1536 la Constatinopol, mărturisind în public Taina Sfintei Treimi (Octombrie 26). În aceeaşi mănăstire îl aflăm pe Sfântul Leontie, cel ce se trăgea din Argosul Peloponezului. Nu a părăsit mănăstirea timp de 60 de ani şi a fost dăruit de către Dumnezeu cu multe harisme, iar după moartea lui din moaştele sale a izvorât mir (Iunie 8). Sfântul Filotei a venit la Dionisiu după ce a fost la o mănăstire în Neapoli. Când a fost copil, a fost capturat de ismaeliţi. A fost eliberat din închisoare după ce a avut o vedenie cu Maica Domnului. Întâi a mers la o mănăstire în Neapoli. Apoi a plecat la Dionisiu şi s-a prefăcut a fi mut. Mai târziu, a ieşit din mănăstire, ca să se trudească în isihie prin nevoinţe mai mult decât e posibil pentru un om. El a murit în alt loc de pe Munte. Prevăzând sfârşitul său, el le-a spus ucenicilor săi să nu-l îngroape, ci să-i arunce trupul în pădure. Acolo, un pescar a găsit capul lui strălucind şi l-a înapoiat ucenicilor, după cum i s-a spus de către sfânt să facă (Oct. 21). Încă trei sfinţi martiri fac parte dintre Sfinţii dionisiatani: Hristofor, Ghenadie şi Iosif. Sfântul Hristofor a venit din Adrianopoli. A plecat la Sfântul Munte după ce a fost circumcis cu forţa de către turci. Apoi, cu binecuvântarea mănăstirii, s-a întors acasă, a mărturisit credinţa şi a renunţat la înşelăciunea lui Mahomed. A fost condamnat a fi decapitat acolo. Pe drum spre execuţie, faţa lui strălucea, şi el cânta «Hristos a Înviat». A murit a treia zi după Paşti. O lumină cerească a strălucit pe trupul său trei zile după moartea sa. Sfântul Ghenadie a fost decapitat în Constantinopol, iar Sfântul Iosif a fost spânzurat în Adrianopoli. A şasea mănăstire vizitată este Kutlumuş. Unul dintre sfinţii martiri de aici este Ciprian din Agrafa. Turcii l-au martirizat prin decapitare în Fanar, la Constantinopol, în 1671 (Iulie 5). În schitul ce ţine de Kutlumuş a trăit Sfântul Mucenic Gherasim, care a fost originar din Karpenisi. Când era copil, s-a lepădat de credinţă dar, câţiva ani mai târziu, s-a pocăit şi a plecat la Sfântul Munte şi a rămas sub ascultarea unui ieromonah numit Chiril. Apoi a plecat la Constantinopol, unde a devenit duhovnic şi martir pentru credinţă, fiind decapitat. A şaptea mănăstire de vizitat este măreaţa Pantokrator. Aici a înflorit Sfântul Ierarh Teonas. Găsim informaţii despre el în viaţa Sfântului Mucenic Iacov de la Iviru. Teonas, împreună cu alţii, l-au urmat pe Sfântul Iacov când a plecat să propovăduiască în lume. După martiriul lui Iacov, Teonas a devenit părintele duhovnicesc al Mănăstirii Sfânta Anastasia din Galatista, şi de acolo a ajuns mitropolit al Salonicului. Iar acum sfintele sale moaşte se află întregi în această mănăstire67 (Slujba desăvârşită a acestui sfânt a izvodit-o cu osteneală Nicodim Aghioritul. Slujba se află la această mănăstire, iar cel ce a voit să-l prăznuiască pe sfânt a cerut-o şi a copiat-o.), fiind prăznuit pe 4 aprilie. În Chilia Sfântului Vasile din ţinutul Pantokrator a trăit Sfântul Teofil, a cărui moaşte sunt izvorâtoare de mir. În 1556, pe timpul patriarhului Nifon, a fost trimis de Sinod în Egipt, ca să fie martor la mutarea minunată a muntelui Ntour Tag dintr-un loc în altul. În timpul patriarhului Pahomie, el a devenit secretarul Bisericii. Mai târziu, a mers la Muntele Athos şi a stat la Mănăstirea Vatoped, apoi la Mănăstirea Iviru, unde a copiat toate cărţile de slujbe. Apoi a cumpărat Chilia Sfântul Vasile, unde a dus o viaţă isihastă până la plecarea lui la Domnul. El a poruncit ucenicilor săi să fie aruncat în pădure. Trupul său a rămas acolo 40 de zile, neatins. Apoi, protosul Sfântului Munte şi episcopul de Ierissos au mutat moaştele de la Pantokrator la Chilia Sfântului Vasile. Totuşi, ei au lăsat mâna lui la mănăstire şi a fost aşezată în temelia bisericii. Ea a început să izvorască mir, spre slava lui Dumnezeu. Iar buna-mireasmă a acestui mir o mai simt uneori şi astăzi cei ce intră în biserica68 (Slujba desăvârşită a acestui sfânt a izvodit-o cu osteneală Nicodim Aghioritul, iar viaţa sa a prezentat-o în ordine [cronologică]. Acestea se află în Sinaxarul lui Dukakis, pe luna iulie, ziua 8.) de acolo. La Pantokrator, în chilia «Axion Esti», a înflorit minunatul monah sfânt cu calităţile lui David – răbdare, blândeţe şi smerenie – care a avut privilegiul de a-l întâmpina pe Arhanghelul Gavriil, care i-a apărut sub chipul unui monah, şi l-a auzit cântând acest dulce imn al Născătoarei de Dumnezeu: «Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru...». Nu numai că l-a auzit pe el cântând, dar a şi vorbit cu el şi l-a văzut scriind pe o tăbliţă imnul pe care-l cânta. Şi de atunci, imnul ce o laudă pe Maica Domnului a devenit cunoscut în toată lumea. Icoana Născătoarei de Dumnezeu, în faţa căreia a cântat Arhanghelul, se află în biserica Protatonului, şi chilia unde el a cântat este numită «Axion Esti»; locul unde este chilia a fost numit «Adein», care înseamnă «a cânta». Aceste lucruri au fost spuse de protosul Serafim, care a scris despre ele cu 250 de ani în urmă. Relatarea sa e păstrată în Chilia «Axion Esti». Sărbătorirea acestui eveniment este pe 11 iunie. Două dintre sfintele şi marile Mănăstiri, Xeropotamu şi Sfântul Pavel, au fost construite de sfântul ocrotitor al lor, Pavel, care a fost fiul împăratului Mihail Kouropalatis, numit şi Ragave. Mama lui a fost Procopia, fiica împăratului Nichifor Genikos. El s-a născut în anul 820 şi a fost făcut eunuc de regele Leontie Armeanul. S-a dedicat studiului, în care a excelat, şi a fost numit cel mai mare dintre filosofi. A scris şi a vorbit mult împotriva iconoclaştilor, cu mărturii din Scriptură şi din Sfinţii Părinţi. Din acest motiv, a fost persecutat. După toate acestea, a părăsit lumea şi a plecat la Xeropotamu, o mănăstire care fusese construită din donaţiile împărătesei Pulheria, dar care atunci era distrusă de arabi. Acolo s-a nevoit ca un înger, fiind călugărit de Cosma, un monah evlavios. Odată, când bătrânul împărat Romanos s-a îmbolnăvit, Sfântul Pavel a mers la Constantinopol şi l-a vindecat de boală. În schimb, împăratul i-a dat o bucată din Sfânta Cruce şi fonduri cu care să reconstruiască Xeropotamu. Dar sfântul, fiindcă iubea isihia, a mers la poalele Athosului unde a construit Mănăstirea Sfântul Gheorghe, folosind alte fonduri regale. Sfântul Gheorghe a devenit mai târziu Mănăstirea Sfântul Pavel. Aproape de moartea sa, faţa sfântului bărbat a strălucit ca soarele, ceea ce i-a făcut pe cei prezenţi să cadă cu faţa la pământ. El şi-a dat duhul lui Dumnezeu în timp ce-şi îndrepta ucenicii săi prin cuvinte folositoare pentru suflet. Zografu este următoarea mănăstire pe care o vizităm. Aici îl găsim pe Sfântul Cosma, un bulgar a cărui naştere a fost prezisă. El a părăsit lumea în taină şi a venit la Sfântul Munte în 1280. Satana, încercând să-l oprească a face acest lucru şi dorind să-l facă să se întoarcă în lume, a ridicat înaintea lui, pe mare, un perete de apă. Dar sfântul, prin rugăciune, l-a făcut să dispară. După ce a stat un scurt timp în mănăstire, a fost tuns monah şi s-a rugat Născătoarei de Dumnezeu să-l conducă la mântuire. Privind la icoană, el a auzit o voce venind din ea şi spunând: «Fiul meu şi Dumnezeul meu, călăuzeşte-l pe slujitorul meu la mântuire». Iar Hristos i-a răspuns Mamei Sale: «Lasă-l să părăsească mănăstirea şi să devină pustnic». Aşa că, plecând din mănăstire, a mers în împrejurimi ca să fie singur. Acolo s-a nevoit şi a primit darul înainte-vederii. El a văzut sufletul egumenului de la Hilandar fiind chinuit de demoni, când se depărta în aer. Iar părinţilor de la Hilandar, care au ascuns o tigvă69 (Tigvă – vas confecţionat dintr-un fruct uscat, de obicei, bostan.) pe drum, le-a spus că a intrat un şarpe în aceasta şi, prin urmare, să se ferească a bea vin din ea. El e acelaşi sfânt părinte care a văzut-o pe Maica Domnului de sărbătoarea Buneivestiri slujind în biserica şi trapeza Vatopedului. De asemeni, altădată, când dorea să mănânce nişte peşte, un vultur a smuls unul de la un pescar numit Hristofor şi i l-a adus lui. Când viaţa i se apropia de sfârşit, Domnul i-a apărut şi i-a spus că va suferi mult de la diavoli şi că după aceea va pleca la Domnul. Şi, într-adevăr, stăpânul demonilor i-a apărut lui şi l-a bătut, lăsându-l aproape mort. Imediat după aceea, a primit Sfintele Taine şi a plecat la Domnul. Următoarea minune s-a întâmplat în ziua înmormântării sale: În timp ce toţi fraţii cântau rugăciunile de înmormântare, toate animalele s-au adunat împrejur, iar după înmormântare, înainte de a pleca, fiecare animal a plâns cu adevărat. Trupul său, când au încercat mai târziu să-l găsească, nu a fost găsit nicăieri. De asemenea, aici în Zografu se află şi cei 26 (deşi unii spun 24) sfinţi mucenici care, după ce s-au închis în turnul mănăstirii, de unde au respins ereziile împăratului Mihail şi ale patriarhului Vekkos, care erau de partea latinilor, au fost arşi de vii şi au primit cununa muceniciei. A zecea mănăstire vizitată e binecunoscuta Dohiariu, închinată Sfântului Nicolae, unde îl găsim pe de Dumnezeu insuflatul Eftimie, care a fost unchiul şi duhovnicul sfântului Neofit, care a zidit o parte din această mănăstire. Sfântul Eftimie, care a venit din oraşul Constantinopol, îl cunoştea pe marele părinte Atanasie de la Marea Lavră. El a fost primul ctitor al Mănăstirii Dohiariu, după ce a construit un metoc închinat Sfântului Nicolae, în locul numit Dafni, unde a lucrat mierea virtuţii şi a liniştii împreună cu alţi fraţi. Deoarece printre alte lucruri arabii au prădat Metocul Sfântul Nicolae şi au distrus o parte din el, sfântul vine în acest loc unde acum se află Mănăstirea Dohiariu, loc care pe atunci era aspru şi nepotrivit pentru locuit, dar care era foarte prielnic liniştirii. El a cumpărat acest loc de la Isaac, egumenul de atunci, şi cu mare efort şi greutate a construit câteva chilii şi o biserică închinată Sfântului Nicolae. În acest loc şi-a continuat cu sârguinţă nevoinţele. După aceasta a venit nepotul lui şi a fost tuns monah cu numele de Neofit. Sfântul Eftimie i-a trecut asupra lui supravegherea călugărilor şi a mănăstirii, şi apoi s-a retras, pentru mai multă linişte. A adormit în Domnul când era în jurul vârstei de 100 de ani. Nepotul lui, Neofit, era fiul unui duce din timpul domniei lui Nichifor Foka şi Ioan Tsimiskis. El a fost iubit şi respectat pentru smerenia şi înţelepciunea sa, încât regele l-a numit primul său secretar. Mai târziu, a plecat la Dohiariu, la unchiul său Eftimie, ca să fie monah, când unchiul său, care fusese egumen, a hotărât să se retragă pentru mai multă linişte. El a donat toţi banii şi bunurile sale mănăstirii, construind cu ei o biserică mai mare, un turn şi o fortăreaţă. Astfel, şi el e considerat a fi ctitor al Mănăstirii Dohiariu. Arhanghelii i-au descoperit lui o comoară ascunsă. Mai târziu a devenit protosul Sfântului Munte, iar în cele din urmă şi-a părăsit slujba sa ca să trăiască ca pustnic, unde a adormit în pace. Dreptul Teofan a venit la Dohiariu din Ioannina şi, ajungând la mari înălţimi de virtute, a devenit egumenul mănăstirii. Cu harul lui Dumnezeu, el a făcut minuni. Schimba apa de mare în apă proaspătă, a liniştit marea agitată, când călătorea de la Constantinopol la Sfântul Munte. Chiar şi după moartea lui s-au făcut multe minuni, atât în Mănăstirea Arhanghelilor, pe care a zidit-o în afara Verroiei, cât şi în Schitul Sfântul Ioan Înaintemergătorul. El a vindecat un turc de lepră şi un posedat a fost eliberat de duhurile rele; a pus la loc mâna dreaptă a unui ciung şi a salvat oraşul Nousa de ciumă. El a făcut şi multe alte minuni, spre slava lui Dumnezeu şi pentru dovedirea sfinţeniei lui. Sfântul martir Ghedeon a trăit în a unsprezecea mănăstire pe care o vizităm, Karakalu. El a venit din provincia Dimetriadou, unde a fost forţat să se lepede de credinţă. După aceea, cu pocăinţă a plecat la Sfântul Munte ca să devină monah. S-a întrecut pe sine însuşi în luptele duhovniceşti, dar mai presus de toate el dorea să fie martir pentru Hristos, aşa că întâi a plecat la Velestino, apoi la Târnovo, unde cu bucurie şi rugăciune a îndurat martiriul prin dezmembrare. A douăsprezecea mănăstire de vizitat e Filoteu. Aici îl găsim pe ierarhul Teodosie, fratele Sfântului Dionisie, care a fost întâi egumen la Filoteu, apoi mitropolit al Trapezuntei. Alt părinte sfânt de la Filoteu a fost Mucenicul Damian. Auzind o voce din cer care-i spunea: «Damiane, mergi mai departe pentru folosul unora», a plecat în lume, propovăduindu-L pe Hristos. Curând după aceea, a fost trădat turcilor care l-au luat în oraşul Larissa şi au încercat să-l spânzure. După ce n-au reuşit să realizeze această execuţie, l-au ars de viu, în 1568. De asemenea, în Filoteu îl aflăm pe Dometie şi pe Sfântul Simion, care a avut numai o rasă şi era mereu desculţ. A fost numit «Koureumenos», deoarece, când era în Lavra şi-a tăiat părul şi i l-a dat unui frate care-l invidia. A continuat prin a fi egumen, dar a fost bătut de nişte monahi pe care i-a mustrat. După aceea, a părăsit Sfântul Munte şi a plecat în ţinutul Zagora, şi în oraşul Larissa a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu. Trei ani a trăit pe muntele Flamurion, în aer liber, sub un copac. Acolo a construit Mănăstirea Sfânta Treime. A adormit în Domnul la Constantinopol, unde plecase în vizită. Moaştele sale au făcut multe minuni. Unul, suferind de dropică, a fost vindecat, şi până astăzi îi eliberează pe cei posedaţi de demoni şi alte boli, ca semn al faptelor sale70 (Slujba acestuia se află tipărită în Sinaxarul lui Dukakis, pe luna aprilie, ziua 19.) bine plăcute înaintea lui Dumnezeu. Dintr-un sat din Nafpaktos a venit Cosma, ca să fie monah la Filoteu. El a devenit un mare martir şi este numit «întocmai cu Apostolii». Noi toţi cunoaştem viaţa lui, propovăduirea lui apostolică, minunile lui şi martiriul lui. De obicei îl numim Sfântul Cosma Etolitul. Să ne oprim acum şi la Sfânta Mănăstire Grigoriu. Aici îl găsim pe Sfântul Grigorie drept ctitor, despre care arată că a fost sihastru şi sfânt şi peştera sa, păstrată până astăzi, în care Sfântul este prăznuit, după cum arată şi sfânta sa icoană. Despre izbânzile vieţii sale sfinte, timpul, care distruge totul, nu ne-a lăsat nici o urmă; dovezile credem că au dispărut împreună cu întreaga mănăstire, din pricina incendiului care a izbucnit cândva acolo, după cum ne arată vechea mărturie pe care o avem. Mănăstirea Simonopetra e următoarea, unde Sfântul Simeon Izvorâtorul de Mir este întemeietor. În viaţa lui isihastă a ajuns la asemenea înălţime, încât chiar s-a luptat cu diavolul, sub forma unui balaur, şi a biruit. În timpul unei nopţi de Crăciun, a auzit-o pe Născătoarea de Dumnezeu sfătuindu-l să zidească o mănăstire pe stâncă. O stea strălucea deasupra locului la care se referea ea. Acolo a construit mănăstirea. Printre minunile pe care le-a făcut, una dintre cele mai cunoscute a fost salvarea ucenicului său de la o mare cădere în timp ce era gonit de arabi. Sfântul Simeon a făcut ca braţul unuia dintre atacatori să fie paralizat şi ochii celorlalţi să fie orbiţi. După aceea, le-a redat arabilor sănătatea şi, ca urmare, ei au crezut, au fost botezaţi şi tunşi monahi. El a tămăduit-o pe fiica regelui sârb Ivan Ugljeşi de posedare demonică. După moartea sa, moaştele sale au izvorât mir. Mănăstirea Esfigmenu este următoarea, având ca întemeietor pe Atanasie cel Nou, care mai târziu a devenit patriarhul Constantinopolului. În Filocalia, Sfântul Grigorie Palama a inclus în discuţia sa «Despre isihaşti» ceva din viaţa sfântă a lui Atanasie, ca şi despre minunile petrecute după moartea lui. El este sărbătorit pe 28 octombrie. Alţi doi martiri de la Esfigmenu au fost Agatanghel şi Timotei, amândoi ucişi de turci. În continuare mergem la schitul Esfigmenului, care mai este numit Samaria, unde Sfântul Damian şi-a săvârşit nevoinţele isihaste. El a fost prieten cu Cosma de la Zografu. Acest Damian, având poruncă să nu doarmă niciodată altundeva decât în chilia sa, s-a dovedit a fi într-adevăr un credincios păzitor al acestei porunci, după cum se vede din următoarea întâmplare. Mergând el odată la un duhovnic care se afla lângă Mănăstirea Hilandar şi negăsindu-l pe acela, a aşteptat până ce s-a înserat. Rugându-l fraţii de acolo să rămână, fiindcă se însera, iar vremea era ceţoasă şi ploioasă, acel om cu mărime de suflet nu a rămas acolo, ci a plecat. Nemaiştiind unde se afla, din pricina ploii dese şi a întunericului adânc, a strigat: «Doamne Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă pe mine că mă prăpădesc!». Şi, o, minune! Chiar în clipa în care striga acestea, s-a aflat nevătămat înaintea chiliei sale, căci a trimis Domnul pe îngerul Său şi l-a mântuit pe robul Său. Iar după moartea sa, atât de multă şi negrăită bună mireasmă a izvorât din mormântul celui de trei ori fericit, timp de 40 de zile, încât părinţii au simţit-o de jos, de la Mănăstirea Esfigmenu pe o distanţă de o milă şi mai bine, slăvindu-l Dumnezeu pentru curăţia sa şi pentru viaţa sa cea bineplăcută Lui. În cele din urmă, descoperim în schitul şi chilia de la Karyes pe Sfântul Nectarie, care a murit în 1470, şi pe părintele său, Filotei. Aici a înflorit de asemenea Teofil, ierarhul Filadelfiei, cunoscut pentru înţelepciunea lui dumnezeiască. Atât Nectarie, cât şi Teofil, au fost îndrumători ai Sfântului Grigorie Palama. Tot în Karyes, împăratul Mihail şi patriarhul Ioan Vekkos l-au ucis pe protos şi pe alţi sfinţi martiri. Aceştia sunt sfinţii bărbaţi, binecunoscuţi nouă, care au înflorit pe Sfântul Munte. Sunt mulţi alţii care, deşi necunoscuţi acum, au fost ucişi de arabi şi turci în multe mănăstiri înainte de cucerirea Constantinopolului. Şi încă şi alţii, fără nume şi necunoscuţi, au plăcut lui Dumnezeu în alte feluri şi au fost sfinţiţi, aşa de mulţi, că, într-adevăr, dacă ar fi să-i număr, ar fi ca nisipul mării, după cum spune proorocul David (Psalmul 138, 18). Acestea sunt turnurile arzătoare care înconjoară Sfântul Munte, după cum Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul a văzut într-o vedenie dumnezeiască. Aceasta este mulţimea de călugări ce stau cu îngerii şi arhanghelii în cerc în jurul Născătoarei de Dumnezeu, lăudând-o şi venerând-o, când ea stă în palatele de aur ridicate sus înspre Vigla, pe tronul de regină, cum e menţionat în biografia Sfântului Maxim Kafsokalivitul. Sfinţii sărbătoriţi astăzi dovedesc că profeţia Maicii Domnului, care spune că acest Munte se va numi sfânt, este adevărată. Aceşti bărbaţi sfinţi l-au sfinţit, l-au făcut o minune, l-au slăvit şi l-au făcut cunoscut în întreaga lume. Astfel, aceşti părinţi şi sfinţi purtători de Dumnezeu L-au slăvit pe El pe pământ prin viaţa lor – la fel ca cea a îngerilor – şi prin lucrările lor bune. Ei L-au iubit pe Dumnezeu şi au fost iubiţi de El în timpul vieţii pământeşti şi după aceea. Moaştele lor au izvorât mir şi mireasmă, şi Dumnezeu a făcut multe minuni prin ele, cu darurile Sale veşnice pe care le-a pregătit pentru cei credincioşi care-L iubesc pe El, «pe care ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit» (I Corinteni 2, 9). Şi acum, împreună cu cetele îngerilor, ale patriarhilor, ale proorocilor şi ale apostolilor, ei sunt în ceruri, în prezenţa lui Dumnezeu, iluminaţi de El, pe Care L-au iubit din toată inima, având o mai deplină cunoaştere a dumnezeirii Sale, pe care Sfântul Grigorie Teologul71 (Astfel spune acela în primul cuvânt de Teologie: «Ce îmi lipseşte? Ce să nădăjduiesc? Împărăţia Cerurilor, fără îndoială, îmi vei răspunde. Căci socotesc că ce altceva este aceasta decât numai a dobândi cel mai curat şi cel mai desăvârşit [lucru]. Iar cel mai desăvârşit din toate câte există este cunoaşterea lui Dumnezeu. Aceasta să o dobândim şi să o stăpânim. Aceasta o vom aduna de acolo, ca să dobândim roada râvnei, toată strălucirea Sfintei Treimi, care se cuvine a spune ce fel şi cât de mare [este]».) o numeşte Împărăţia Cerurilor. Şi noi, nevrednicii moştenitori ai acestor părinţi sfinţi, în ce fel putem să fim plăcuţi lui Dumnezeu şi să primim dorita mântuire pentru care am părăsit lumea şi am venit la Sfântul Munte? Noi putem să-I fim bineplăcuţi lui Dumnezeu urmând exemplul lor, păstrând neclintite legile, regulile şi formele vieţii monastice aşa cum au fost scrise şi lăsate nouă de aceşti sfinţi şi binecuvântaţi bărbaţi. Fie ca toţi egumenii şi părinţii să-i imite pe sfinţi în smerenie şi supunere, să nu fie mândri în slujba lor, cum spune Sfântul Vasile, ca să nu fie condamnaţi. Cei din ascultare ar trebui să urmeze exemplul sfinţilor, cu adevărată smerenie şi ascultare, păstrând îndatoririle ascultării, care potrivit părinţilor sunt următoarele: 1. să nu-ţi ascunzi gândurile; 2. să ai dragoste adevărată pentru părintele tău, în locul uneia prefăcute; 3. să te încrezi în părintele tău cum te încrezi în Hristos; 4. să spui întotdeauna adevărul; 5. să-ţi tai complet voia, pentru că, potrivit Sfântului Vasile, «contradicţia arată voinţa proprie şi neascultarea». Acestea le spunem tuturor, atât tineri cât şi bătrâni; să-i imităm pe ei în toate virtuţile, mai ales în sărăcie şi în feciorie, pentru că aceste două virtuţi sunt caracteristice monahilor, după cum spune Sfântul Maxim. Sărăcia ne obligă să nu avem dorinţe în plus, ci numai ceea ce este necesar pentru supravieţuire. Castitatea ne ajută să ne păzim cele cinci simţuri, mai ales pe cel al vederii, deoarece prin aceasta sufletul poate muri (Ieremia 9, 20). Suntem ajutaţi mai ales de rugăciunea neîncetată a lui Iisus. Rostind numele preţios al Domnului, noi putem ţine departe gândurile hulitoare cu care diavolul ne atacă, după cum spunea Sfântul Ioan Scărarul: «Loveşte pe vrăjmaşi cu numele lui Iisus». Deci, să ne împlinim ascultarea, dar să nu neglijăm rugăciunea minţii, deoarece această rugăciune e principala îndatorire a monahului. Noi, în Sfântul Munte, trebuie să respectăm renumele şi să luptăm pentru virtute. Sfântul Munte înseamnă un loc al sfinţeniei şi curăţiei, unde pământul e udat cu lacrimile, sudoarea şi sângele a mii de sfinţi părinţi. Sfântul Munte este atelierul virtuţii şi a lucrărilor bune. Să ne amintim mereu motivul pentru care am plecat din lume şi am venit aici: ca să fim plăcuţi lui Dumnezeu şi să ne mântuim, după cum şi-a amintit lui şi Sfântul Arsenie când a spus: «Arsenie, de ce-ai plecat din lume?». Amintindu-ne nouă înşine, ne va opri să cădem în nepăsare. Deci, să fim cu trezvie, noi care suntem în raiul Maicii Domnului. Ca şi în raiul de la început, unde a fost Pomul Vieţii şi al cunoaşterii binelui şi răului, în acelaşi fel este aici viaţa şi moartea. După cum şarpele i-a înşelat pe strămoşi, la fel diavolul caută acum în orice moment să ne înşele, folosind plăcerile trupeşti, ca să ne ducă la moarte. Să ne gândim că nu suntem în siguranţă spunând că suntem în acest liman; şi, deci, nu ne e frică. Un naufragiu se poate întâmpla chiar şi în port, lucru care e de râs, dar adevărat. Dacă am fi în pericol de a ne afunda în timp ce am naviga pe marea lumii, cel puţin n-ar fi ridicol. Dar să ne lăsăm a fi puşi în pericol în limanul pocăinţei, este într-adevăr de râs, demn de a ne ridiculiza. De aceea a spus Sfântul Vasile cel Mare: «Mulţi au fost expuşi în larg vânturilor şi furtunilor, dar au fost salvaţi, în timp ce alţii, care au fost în port, dar au fost neglijenţi, s-au cufundat în adâncul mării împreună cu vasul». Şi, în altă parte, spune: «Sunt mulţi care încep viaţa călugărească, dar puţini care o termină cu vrednicie». Mai presus de toate trebuie să urmăm exemplul acestor oameni sfinţi în ospitalitate şi milostenie, ca Domnul să binecuvinteze din belşug mănăstirile atonite, cum a făcut cu strămoşii noştri de aici. În una dintre mănăstiri era odată un egumen foarte ospitalier şi milostiv. Cu cât dădea mai mult la săraci, cu atât era mai mare binecuvântarea lui Dumnezeu asupra mănăstirii. După moartea sa a fost înlocuit de altul, care nu practica milostenia. El i-a lipsit pe săraci şi vizitatori de ospitalitatea mănăstirii. Şi călugării erau aşa de săraci, că abia aveau ce să mănânce. Într-o zi, un bătrân a venit la poarta mănăstirii, unul care era foarte cuvios la înfăţişare. I-a cerut portarului să-i dea voie să intre, ceea ce portarul a permis, dar în taină. El i-a spus străinului: – Nu te minuna, om bun, că nu am grijă de tine cum ar trebui. Mănăstirea noastră a fost înstărită, dar acum de-abia putem oferi ospitalitate cuiva. Atunci bătrânul i-a spus: – Sunt doi fraţi care au fost daţi afară din mănăstire. Dacă nu se vor întoarce, această mănăstire nu va spori niciodată. Unul dintre fraţii scoşi se numeşte «Dă», iar celălalt «Vei primi». Şi după ce a spus acestea, a dispărut. Imediat portarul a povestit vedenia egumenului şi tuturor fraţilor. Au început să ofere ospitalitate din nou tuturor, după cum făcuse în trecut. Şi îndată mănăstirea a primit din nou binecuvântările de care se bucurase înainte. De vom urma aceste lucruri, părinţii pe care-i sărbătorim astăzi vor mijloci pentru viaţa noastră prezentă şi viitoare; şi putem, cu adevărat, să fim mândri că suntem fiii lor, iar ei să poată fi mândri că sunt părinţii noştri. Aminteşte-ţi ce le-a spus Domnul evreilor: «Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam» (Ioan 8, 39). Dacă vom face aceste lucruri şi vom rămâne în pocăinţă până la moartea noastră în acest loc sfânt, vom avea de asemenea ca ajutor neînfrânt pe Doamna şi Apărătoarea Sfântului Munte, Născătoarea de Dumnezeu, care ne va duce la Fiul ei şi va cere de la El iertarea păcatelor noastre, după cum a promis, ea care este adevărata Maică a lui Dumnezeu. Binecuvântaţi părinţi duhovnici, sfinţi martiri şi de minuni făcători, care aţi trăit pe Sfântul Munte, voi, cei care după Maica Domnului sunteţi ocrotitorii noştri, care l-aţi învins pe satana încă fiind în trupuri; voi, care sunteţi mândria şi slava tuturor aghioriţilor; voi, care staţi înaintea Născătoarei de Dumnezeu, Împărăteasa Cerului, primiţi această laudă oferită vouă de întreaga obşte a Sfântului Munte, precum Domnul a primit cei doi bani ai văduvei. Şi această sărbătoare comună în cinstea voastră, oferită de noi toţi, primiţi-o ca pe o tămâiere înaintea voastră. Ce altceva putem să facem ca să ne arătăm recunoştinţa faţă de binefăcătorii noştri? Mărturisim că nu suntem vrednici, din cauza păcatelor noastre, să trăim în acest loc şi să ne numim fraţii voştri. Dar voi nu refuzaţi să fiţi părinţii noştri, şi îndrăznim să vă chemăm ca să ne întăriţi, ca să putem urma viaţa voastră şi faptele, atât cât e cu putinţă. Şi vă rugăm, ca din locaşurile cereşti, să priviţi asupra noastră şi să ne ocrotiţi, pe noi şi aşezămintele noastre monahale, de tot răul şi să ne ajutaţi să devenim vrednici de fericirea cerească de care vă bucuraţi. Ştim că cerem mult, dar noi, fiii, cu voi, părinţii, noi, turma, cu voi, păstorii, noi, ucenicii, cu voi, învăţătorii, să putem spune: «Iată noi şi fiii pe care ni i-ai dat, Doamne». A Căruia este puterea şi slava în vecii vecilor. Amin.

[ citeste ]
.....

Pustnicul Nichifor

Sosirea în mănăstire. Plecarea în pustie. Relatările pustnicului. Nichifor, fiul unui protopop din Novgorod, a venit la mănăstire încă de tânăr. Lui îi plăcea viaţa de monah. De aceea el se ruga de egumen să-l tundă în călugărie, dar ...

[ citeste ]
.....

Lectura recomandata


(Ne)lamuriri din Vechiul Testament