Religio

Cartea:

Cărți

Treptele rugăciunii

14. 1) Deprinderea dobândita din obisnuitele rugaciuni savârsite cu glas tare în biserica si acasa.
2) Înrudirea gândurilor si simtamintelor nascute din rugaciune, cu mintea si cu inima.
3) Rugaciunea neîncetata. Rugaciunea lui Iisus poate sa se savârseasca pe toate treptele acestea, dar adevaratul ei „loc“ se afla în rugaciunea neîncetata. Cea dintâi cerinta pentru buna izbândire a unei rugaciuni este curatirea inimii de patimi si de orice alta legatura împatimita fata de toate cele simtite. Fara aceasta, rugaciunea va ramâne mereu pe treapta cea dintâi, pe treapta citirii. Pe masura curatirii însa, rugaciunea citita va trece într-o rugaciune facuta cu mintea si cu inima. Iar când inima se va curati cu totul, atunci vor fi puse temeliile rugaciunii neîncetate. Cum trebuie sa lucrati? În biserica urmariti slujba si pastrati gândurile si simtamintele, pe care ni le dau slujbele dumnezeiesti. Acasa treziti în sinea voastra gânduri si simtaminte în legatura cu rugaciunea si întretineti-le în sufletul vostru cu ajutorul rugaciunii lui Iisus.

15. Rugaciunea are felurite trepte. La început este numai o rugaciune vorbita; dar împreuna cu ea trebuie sa mearga rugaciunea mintii si a inimii, care trebuie sa ajunga sa-si câstige caldura si sa se sprijine pe cea citita. Numai dupa aceasta, rugaciunea mintii dobândeste o stare de neatârnare si ni se descopera, când lucratoare, prin încordarea propriilor puteri, când de sine trezitoare de miscari duhovnicesti. În forma cea din urma, ea este totdeauna cu acele atrageri de care am vorbit si care ne trec launtricul nostru spre fata lui Dumnezeu; ea se savârseste odata cu ele si sporeste dintr-însele. Mai târziu, când starea în care se afla sufletul în timpul acestor atrageri, ajunge sa fie statornica, atunci rugaciunea facuta de minte si de inima, ajunge neîncetata în lucrarea ei. Si înca mai mult, atragerile vremelnice de mai înainte se schimba în stari de contemplare, în timpul carora si din care se descopera si rugaciunea contemplativa. Contemplarea este supunerea deplina a mintii si a întregii vederi launtrice unui subiect duhovnicesc cu atâta putere, încât tot ce se afla în afara lui este uitat, iese din constiinta; mintea si constiinta trec si intra în subiectul contemplarii în asa chip, încât ele parca nici n-ar fi în noi.

16. „Faceti în toata vremea întru Duhul, tot felul de rugaciuni si de cereri“. (Efes. 6. 18). Aratând trebuinta rugaciunii, Apostolul arata totdeauna cum se cuvine ca sa fie rugaciunea ascultata. Mai întâi, zice: „rugati-va cu toata felurimea rugaciunilor si cererilor, cu toata osârdia, cu durere în inima, si cu o îndreptare înflacarata a duhului catre Dumnezeu“. Al doilea, zice: „rugati-va în toata vremea“. Prin aceasta el porunceste sa ne rugam fara sa ne lasam biruiti în fata încercarilor si fara sa ne lasam prinsi de vraja somnului. Rugaciunea nu trebuie sa fie numai o îndeletnicire savârsita la o anumita vreme ci o stare de totdeauna a sufletului nostru. Cauta, zice Sf. Ioan Gura de Aur, si nu te margini numai cu un anumit timp din zi. Auzi ce graieste! În orice vreme apuca-te de rugaciune, dupa cum spune si în alta parte: „Neîncetat va rugati“ (1 Tes. 5, 17). Iar al treilea, ne zice: „rugati-va întru Duhul“, adica rugaciunea nu trebuie sa fie numai cea din afara ci si launtrica, care se savârseste de catre minte în inima. În aceasta sta fiinta rugaciunii, care este o trecere înalta a mintii si inimii catre Dumnezeu. Sfintii Parinti deosebesc rugaciunea facuta cu mintea si cu inima, de cea facuta întru Duhul. Prima se savârseste printr-o lucrare pornita din voia celui ce se roaga, cea de a doua îl afla ea pe om, cu toate ca el îsi da seama de ea, totusi rugaciunea lucreaza singura neatârnat de straduintele celui ce se roaga. Aceasta rugaciune este miscata de Duhul. Pe aceasta din urma nu o putem avea la porunca, fiindca ea nu se afla în puterea noastra. Ea poate fi dorita, cautata si primita cu multumire, dar nu savârsita oricând, dupa voie. De altminteri, oamenii curatiti de patimi, au în cea mai mare parte o rugaciune miscata de Duhul. De aceea trebuie sa întelegem ca Apostolul ne porunceste rugaciunea cea cu mintea si cu inima sa o savârsim, atunci când spune: „rugati-va întru Duhul“. Adica s-ar putea adauga: rugati-va cu mintea si cu inima, dar în dorinta de a ajunge si la rugaciunea cea duhovniceasca. O astfel de rugaciune tine sufletul mereu treaz înaintea fetei lui Dumnezeu, Care este pretutindeni. Tragând la sine si revarsând dintru sine dumnezeiestile lumini, ea alunga pe vrajmasi.
Se poate spune hotarât, ca într-o asemenea stare, diavolii nu se pot apropia de suflet. Numai asa e cu putinta sa te rogi în orice vreme si în orice loc.

17. Cum a spus Apostolul: „vreau sa spun cinci cuvinte cu mintea mea, decât mii cu limba“. Urmeaza de aici mai întâi de toate, ca prin aceste cinci cuvinte trebuie sa ne curatim mintea si inima, spunând neîncetat din adâncul inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma“! Si astfel sa ne ridicam pâna la cântarea cea facuta numai cu mintea. Pentru ca orice nou începator supus patimilor poate lucra aceasta rugaciune prin paza inimii, pe câta vreme cântarea cea duhovniceasca n-o poate savârsi deloc, daca nu va fi curatit din vreme prin rugaciunea mintii.

18. Întrebarea ce se pune în legatura cu rugaciunea: „Cum trebuie sa ne rugam, cu gura sau cu mintea?“ – este dezlegata prin cele dintâi cuvinte; „Sa ne rugam uneori cu cuvintele, alteori cu mintea“. Deci trebuie sa ne fie lamurit, ca nu e cu putinta sa ne rugam cu mintea chiar fara cuvinte, ci doar ca aceste cuvinte nu se aud, dar ca acolo înlauntru ele sunt rostite în tacerea cugetului. Aceasta se poate spune mai bine astfel: roaga-te uneori prin cuvinte spuse în auz si alteori prin cuvinte care nu se aud. Trebuie sa ne îngrijim doar, ca atât rugaciunea rostita în sus, cât si cea nerostita auzirii, sa porneasca din inima.

19. Lucrarea acestei rugaciuni e simpla: stai cu mintea în inima în fata Domnului si cheama-L: Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma, sau numai: Doamne miluieste-ma… Milostive Doamne, miluieste-ma pre mine pacatosul… sau prin alte oricare cuvinte. Puterea nu sta în cuvinte, ci în întelesuri si în simtiri.

20. Rugaciunea: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma! este o rugaciune vorbita ca oricare alta Ea nu are însa nimic deosebit, ci îsi trage puterea din felul si din starea în care se savârseste.
Toate metodele despre care se scrie (sa te asezi, sa te apleci), despre savârsirea cu mestesug a acestei rugaciuni, nu sunt potrivite tuturor si fara un îndrumator care sa fie de fata, sunt primejdioase. De unul singur, e mai bine sa te apuci decât de toate acestea. Singura metoda ce se cere tuturor e: „sa stai cu luare aminte în inima“. Celelalte sunt laturalnice si nu aduc nici un adaus însemnat lucrarii.
Despre rugaciunea lui Iisus si roadele ei se marturiseste, ca nu se afla în lume ceva mai înalt decât aceasta. Nu e spus ca dupa lege. Ci ca si cum s-ar fi aflat un talisman! Rugaciunea luata ca o alcatuire de cuvinte si ca o rostire nu da în nici un chip roade. Toate roadele pot fi primite si fara aceasta rugaciune de cuvânt glasuit, chiar numai printr-o simpla îndreptare a mintii si a inimii catre Dumnezeu. Fiinta lucrarii este: „sa ne statornicim întru pomenirea lui Dumnezeu si sa umblam în prezenta lui Dumnezeu“. Putem spune oricui: „Fa cum vrei, numai cauta sa ajungi aici, ori fa rugaciunea lui Iisus, ori bate metanii, ori umbla la biserica; fa ce vrei, numai cauta sa ajungi pâna acolo, încât sa-ti aduci aminte necontenit de Dumnezeu“. Îmi amintesc ca m-am întâlnit la Kiev cu un om care spunea: „N-am folosit nici un fel de metoda, n-am cunoscut nici rugaciunea lui Iisus si cu toate acestea, toate ce scriu aici le-am dobândit si le am. Cum? Nici eu nu stiu. Dumnezeu mi le-a dat!… Faptul ca Dumnezeu a dat, sau va da, trebuie luat în considerare ca un scop, pentru ca sa nu-L amestecam cu darul Harului.
Unii spun: dobândeste rugaciunea lui Iisus, adica rugaciunea launtrica. Rugaciunea lui Iisus este un bun mijloc, care duce la rugaciunea launtrica, în timp ce ea în sinea ei, nu este o rugaciune launtrica, ci din afara. Cei ce o deprind fac foarte bine. Dar daca se vor opri numai la ea si nu vor merge mai departe, atunci ei se vor opri la mijlocul drumului…
În timpul rugaciunii lui Iisus e totusi nevoie de cugetarea de Dumnezeu; altminteri aceasta ne va fi o hrana uscata. Bine este aceluia caruia numele lui Iisus îi este legat de limba. Cu toate acestea, este cu putinta ca în vremea acestei rostiri sa nu-ti amintesti deloc de Domnul si chiar sa ai gânduri potrivnice Lui. Prin urmare, totul atârna de întoarcerea cu tot cugetul treaz si liber catre Dumnezeu, precum si de osteneala noastra, în care trebuie sa ne pastram cu chibzuinta.

21. Cugetarea de Dumnezeu poate fi înlocuita prin rugaciunea lui Iisus. Dar este oare în aceasta privinta vreo nevoie de aceasta? Ele sunt una si aceeasi. Cugetarea de Dumnezeu se petrece atunci când suim în lucrarea cugetului nostru un adevar oarecare dintre acestea: Întruparea, moartea pe Cruce, Învierea, însusirea lui Dumnezeu de a fi pretutindeni si altele, fara nici un fel anume de îndrumare a gândurilor.

22. Savârsirea rugaciunii lui Iisus e simpla; sa stai cu luare aminte în inima înaintea fetei lui Dumnezeu si sa-L chemi: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!“ Lucrarea nu sta în cuvinte, ci în credinta, în zdrobirea inimii si în daruirea noastra în mâinile lui Dumnezeu. Cu asemenea simtaminte, daca stam în fata lui Dumnezeu, chiar fara cuvinte… asta înca va fi o rugaciune.

23. Osteniti-va cu rugaciunea lui Iisus. Dumnezeu va va binecuvânta. Dar, odata cu deprinderea gurii, de a rosti aceasta rugaciune, uniti amintirea de Dumnezeu cu frica si cu evlavia. Ca mai întâi de toate e sa umblam în fata Domnului sau sub privirea ochiului lui Dumnezeu, dându-ne bine seama ca El ne cerceteaza, ca vede pâna în adâncul sufletului si inimii noastre tot ce se afla acolo. Stiinta despre aceasta este pârghia cea mai puternica, ce pune în miscare viata noastra launtrica, duhovniceasca.

24. E bine sa uniti rugaciunea lui Iisus cu rasuflarea voastra, asa cum faceti. Asta s-a spus de cei din vechime. Rasuflarea tine locul metaniilor.

25. Adânciti-va în rugaciunea lui Iisus, atât cât va sta în puteri. Ea va va aduna, va va face sa simtiti o putere întru Domnul, si sa fiti necurmat cu El împreuna; printr-însa nu veti coborî din starea aceasta nici când veti fi singuri, nici când va veti afla printre oameni, nici când va veti îndeletnici cu treburile gospodaresti, nici când veti citi sau va veti ruga. Puterea acestei rugaciuni sa n-o puneti însa în repetarea cuvintelor cunoscute, ci în îndreptarea mintii si a inimii catre Dumnezeu, care se face în timpul rostirii acestor cuvinte. Atât una cât si cealalta sa mearga împreuna.

26. Rugaciunea lui Iisus este asemenea oricarei rugaciuni. Ea e mai puternica totusi decât toate celelalte rugaciuni numai prin atotputericul Nume al lui Iisus, al Domnului, al Mântuitorului, când El este chemat cu credinta deplina, fierbinte si neclatinata; care stie ca El este aproape, ca vede si aude toate si ca ia aminte din întreaga Lui fiinta la cererile noastre, fiind gata sa îndeplineasca si sa ne dea toate cele pe care le cerem. O astfel de credinta nu ne poate lasa de rusine. Daca uneori, rugaciunile par ca nu capata raspuns decât foarte anevoie, asta mai cu seama de nepregatirea celui ce se roaga de a primi cele cerute.

27. Rugaciunea care se face însotita de cugetarea asupra cuvintelor ce le rostim, este si ea tot o rugaciune numai ca e schioapa de un picior, lipsindu-i simtirea duhovniceasca a inimii. Rugaciunea aceasta înceteaza de a mai fi rugaciune de îndata ce luarea aminte fuge de la cuvintele rostite. Daca ajungem sa ne tinem cu trezvie în vremea rugaciunii, rugaciunea aceasta nu e multumitoare. Simtirea cea duhovniceasca va veni si ea, dar pentru aceasta trebuie sa ne încordam toate puterile fiintei noastre.

28. Rugaciunea lui Iisus nu este un dar, un oarecare talisman; puterea ei vine din credinta în Domnul si dintr-o adânca unire cu El, ce se savârseste cu inima si cu mintea. Într-o asemenea stare, numele Domnului se dovedeste mult lucrator întru chemarea rugaciunii. Dar repetarea cea din afara a cuvintelor nu înseamna si nu rodeste nimic.

29. O temeinica împacare a gândurilor este un dar de la Dumnezeu; dar darul acesta nu se da fara osteneala unei lucrari proprii, plina de staruinta. Nici prin propriile voastre osteneli nu veti dobândi nimic si nici Dumnezeu nu va va darui ceva, daca nu va veti stradui din toate puterile. Asta e o lege de neînlaturat.

30. Cât despre felul de osteneala ce trebuie depusa întru aceasta, am amintit-o de mai multe ori; sa nu lasam gândurile sa rataceasca dupa bunul lor plac, iar când ele vor alerga de la noi fara voia noastra, noi va trebui sa le întoarcem îndata înapoi, învinuindu-ne în cugetul nostru cu durerea în suflet pentru aceasta nestapânire. Sfântul Ioan Scararul spune în aceasta privinta, ca „trebuie sa ne închidem mintea cu staruinta în cuvintele rugaciunii“.

31. Niciodata nu trebuie sa socotim ca vreo lucrare oarecare duhovniceasca este desavârsit statornicita în noi si cu atât mai putin sa socotim aceasta rugaciune; ci trebuie sa ne purtam întotdeauna în asa chip ca si cum pentru întâia oara am fi început s-o savârsim. Ceea ce se face pentru întâia oara se savârseste si cu osârdia cea dintâi. Daca atunci când veti începe rugaciunea veti socoti ca niciodata nu v-ati dat silinta atât cât se cuvine si ca vreti sa faceti acest lucru abia de acum pentru întâia oara, atunci veti savârsi întotdeauna rugaciunea cu osârdia cea dintâi. Si ea va merge bine.
Si de nu veti propasi întru rugaciune, sa nu va asteptati la vreo propasire în nici una din celelalte fapte bune, fiindca ea e radacina tuturor.

32. De pe urma cugetarii de Dumnezeu, un gând oarecare se va alipi mai tare decât toate celelalte de inima ta. Atunci, la sfârsitul acestei îndeletniciri de cugetare e bine sa te opresti asupra gândului acela si sa te hranesti din puterea întelesului lui vreme cât mai îndelungata. Prin aceasta se netezeste calea spre rugaciunea cea neîncetata.

33. Daca te înalti cu mintea catre Dumnezeu si spui cu zdrobire de inima: „Doamne miluieste! Doamne binecuvinteaza! Doamne ajuta!“ acesta este un strigat de rugaciune; dar daca se zamisleste si se aseaza în inima ta simtirea lui Dumnezeu, atunci aceasta este rugaciunea cea neîncetata, care fara cuvinte si fara a avea nevoie sa stam la rugaciune, de la sine se îndeplineste.

34. „Neîncetat va rugati“(1 Tesaloniceni 5, 17). Si în alte Epistole Sf. Pavel porunceste: „La rugaciune, dati-va toata staruinta“ (Rom, 12, 12) si: „Staruiti întru rugaciune, fiii treji cu mintea“ (Col. 4, 2). „Faceti în toata vremea, întru Duhul, tot felul de rugaciuni si de cereri“ (Efes. 6, 18). Staruinta si neîntreruperea în rugaciune, o învata însusi Mântuitorul prin pilda vaduvei, care datorita staruintei ei si-a dobândit cele cerute de la judecatorul cel nedrept (Luca, 18, l si urm.). Se vede, prin urmare, ca rugaciunea cea neîncetata nu este o hotarâre întâmplatoare, ci o trasatura temeinica a duhului crestin. Viata crestinului, dupa Apostol „este ascunsa cu Hristos în Dumnezeu“ (Col. 3, 3). De aceea, el trebuie sa petreaca în chip nedespartit în Dumnezeu, cu luare aminte si cu simtirea si aceasta este însasi simtirea neîncetata. Pe de alta parte, orice crestin este „biserica lui Dumnezeu“, întru care „vietuieste Duhul lui Dumnezeu“ (1 Cor. 3, 16; 6, 19; Rom. 8, 9). Si tocmai acest „Duh“ care petrece totdeauna într-însul si care mijloceste pentru el, se si roaga pentru el întotdeauna cu suspinuri negraite (Rom. 8, 26), învatându-l si pe el rugaciunea cea neîncetata. Cea dintâi lucrare savârsita de darul cel dumnezeiesc, care-l întoarce catre Dumnezeu pe omul cel pacatos, se descopera prin atintirea mintii si inimii la Dumnezeu. Iar mai târziu, când prin pocainta si prin închinarea vietii sale Domnului, darul lui Dumnezeu, care lucreaza din afara prin Sfintele Taine, se va pogorî si va petrece întru el, atunci însasi acea simtire a mintii si a inimii în Dumnezeu si din care e facuta fiinta rugaciunii, ajunge sa fie neschimbata si neîncetata. El se descopera pe felurite trepte si, ca oricare alt dar, trebuie sa fie aprins (încalzit) de catre acela care-l primeste (2 Tim. 1, 6). Darul acesta se aprinde (încalzeste) însa într-un chip deosebit prin osteneala rugaciunii si mai cu seama prin petrecerea rabdatoare si cu toata cuviinta, în rugile bisericesti. Roaga-te neîncetat, osteneste-te întru rugaciune si vei dobândi rugaciunea cea neîncetata, care va începe sa se savârseasca singura în inima ta fara vreo încordare deosebita. Pentru oricine e limpede, ca porunca data de Apostol nu se îndeplineste numai din simpla savârsire a rugaciunilor rânduite la anumite ceasuri, ci aceasta cere sa umbli pururea în fata lui Dumnezeu, Cel care vede toate si se afla peste tot si aceasta printr-o învapaiere fierbinte, facuta prin întoarcerea mintii în inima catre ceruri. Viata întreaga, în toate amanuntimile ei, trebuie sa fie patrunsa de rugaciune. Iar taina acesteia se cuprinde toata în dragostea de Dumnezeu. Precum o mireasa ce-si iubeste mirele nu se desparte de el cu amintirea si cu simtirea, tot astfel si sufletul, care s-a unit cu Domnul prin dragoste, petrece necontenit cu El, îndreptând spre El calde vorbiri din inima. „Cel ce se uneste cu Domnul este un singur Duh cu El“ (1 Cor. 6, 17).

35. Mi-aduc aminte ca Sf. Vasile cel Mare, pus în fata întrebarii despre chipul în care au putut Apostolii sa se roage neîncetat, da urmatoarea dezlegare: ei cugetau în toate lucrarile lor la Dumnezeu si traiau într-o viata neîncetat închinata Domnului. Aceasta stare sufleteasca era pentru ei o rugaciune neîncetata.

36. Va pare rau ca rugaciunea lui Iisus nu este neîncetata – ca nu o rostiti neîncetat – dar nici nu se cere asta, ci ceea ce se cere este sa aveti o necurmata simtire de Dumnezeu, care poate avea loc si în timpul vorbirii si în timpul citirii si în timpul observarii si cercetarii oricaror lucruri. Cum însa rugaciunea lui Iisus – atunci când va rugati cu ea, se face în chipul de mai sus, atunci continuati sa lucrati în acest chip si rugaciunea îsi va largi câmpul.

37. Uneori se poate folosi toata vremea rânduita pentru pravila, în rostirea unui psalm pe de rost, alcatuind din fiecare stih o rugaciune deosebita. Mai mult: uneori se poate savârsi întreaga pravila, folosindu-ne de rugaciunea lui Iisus facuta cu metanii. Iar câteodata se poate lua câte putin din toate acestea, atât din prima cât si din cea de a doua si din cea de a treia. Lui Dumnezeu îi trebuie inima (Pilde, 23, 26) si îi este de ajuns daca ea va sta cât mai grabnic cu evlavie în fata Lui. Rugaciunea neîncetata tocmai în aceasta sta: sa ne aflam întotdeauna cu evlavie în fata lui Dumnezeu. Iar peste aceasta stare, pravila nu face decât sa puna lemne pe foc, în cuptorul care trebuie încalzit cu puterea duhului.

38. Din rugaciunea cea neîncetata, nevoitorul ajunge la saracia cea duhovniceasca: învatând sa ceara necontenit ajutorul lui Dumnezeu; pe nesimtite, îsi nimiceste încrederea în sine; astfel încât, daca va face ceva bun, nu vrednicia lui va vedea în aceasta fapta, ci mila lui Dumnezeu, pe care neîncetat i-o cere Celui Prea Înalt.
Rugaciunea cea necurmata duce pe om la dobândirea credintei, pentru ca cel ce necontenit se roaga, începe sa simta treptat prezenta lui Dumnezeu. Simtirea aceasta poate creste încet, încet si în asa masura se poate întari, încât ochiul mintii sa-L poata vedea pe Dumnezeu în pronia Lui, asa cum vede ochiul simtit lucrurile materiale ale lumii; iar inima poate ajunge sa simta prezenta lui Dumnezeu. Cel ce vede în chipul acesta pe Dumnezeu si îi simte prezenta, nu poate sa nu creada întru EI cu o credinta vie, care se adevereste prin fapte. Rugaciunea neîncetata nimiceste viclenia prin nadejdea în Dumnezeu, calauzeste duhul catre sfânta simplitate, dezobisnuind mintea de gândurile cele cu multe si felurite chipuri, de încoltirea acelor începuturi de gând cu privinta la noi însine si la aproapele, pastrându-ne pururea mintea la saracie si smerenia întelesurilor ce alcatuiesc dumnezeiasca învatatura. Cel ce se roaga neîncetat se dezvata treptat de deprinderea de a visa si de a se împrastia cu mintea; el se leapada de grija de la cele multe si desarte, cu atât mai mult, cu cât învatatura cea sfânta si smerita i se va adânci în suflet si i se va înradacina într-însul. În sfârsit, el poate ajunge catre starea de pruncie, cea poruncita de cuvântul Evangheliei, sau sa se faca nebun pentru Hristos, adica sa arunce întelepciunea lumii cea cu nume mincinos, primind de la Dumnezeu o întelepciune duhovniceasca mai presus de fire. Prin rugaciunea neîncetata se spulbera duhul iscodirii, al fricii, al neîncrederii. Toti oamenii încep sa para buni; iar dintr-un asemenea zalog, pe care ti l-ai pus în inima fata de oameni, se naste dragostea fata de ei. Cel ce se roaga neîncetat întru Domnul, îl cunoaste pe Domnul, dobândeste frica lui Dumnezeu, cu frica si curatenie intra în curata dragoste dumnezeiasca. Iubirea lui Dumnezeu îsi umple astfel biserica cu darurile Duhului.

39. Rugaciunea mintii se savârseste când stam cu mintea în fata lui Dumnezeu, fie într-un chip simplu, fie prin aducerea cererilor, multumirilor si proslavirilor. E nevoie sa ne deprindem cât mai temeinic cu aceasta stare, sa ne aflam în legatura cu Dumnezeu, dincolo de orice chipuri, de orice cugetari, de orice miscare simtita a gândurilor. Iata acestea sunt adevaratele expresii! În aceasta consta tocmai fiinta rugaciunii mintii sau starea mintii în inima, ce se savârseste în fata lui Dumnezeu.
Rugaciunea mintii are doua stari. Ea este sau lucratoare, când omul îsi încordeaza propriile lui puteri sau de sine miscatoare, când rugaciunea lucreaza de la sine. Cea din urma se întâmpla când noi suntem atrasi catre cele dinlauntru, dupa cum am mai pomenit, iar cea dintâi trebuie sa fie neostenita stradanie în toata vremea. Desi, prin ea însasi rugaciunea mintii cea lucratoare nu duce la nici un fel de izbânda, fiindca gândurile ne sunt mereu furate, totusi, dând printr-însa marturie despre dorirea si staruinta noastra spre a dobândi rugaciunea cea neîncetata, astfel chemam catre noi mila lui Dumnezeu si pentru aceasta osteneala Dumnezeu ne da din când în când acea atragere catre El dinlauntru, în timpul careia rugaciunea mintii se arata în înfatisarea ei cea adevarata.

40. Rugaciunea lui Iisus se poate face cu mintea în inima fara a misca limba. Aceasta rugaciune e mai buna decât cea rostita cu limba. Cea cu limba sa fie facuta doar pentru înlesnirea rugaciunii facuta cu mintea. Astfel, rugaciunea ce se rosteste cu limba ne e uneori de trebuinta pentru întarirea rugaciunii mintii.

41. În lucrarea rugaciunii lui Iisus trebuie sa ne îndepartam orice chip care ar veni sa mijloceasca între mine si Domnul, iar vorbele rostite ale rugaciunii nu sunt chiar miezul lor, ci doar unelte mijlocitoare. Lucrul de capetenie este starea mintii în inima în fata lui Dumnezeu: întru aceasta sta rugaciunea mintii si nu în cuvinte. Cuvintele au aici aceeasi însemnatate ca si oricare alta rugaciune. Fiinta rugaciunii sta în umblarea înaintea Domnului, iar umblarea aceasta în fata lui Dumnezeu nedespartita de încredintarea vie în duhul nostru, ca precum Dumnezeu pretutindeni este, tot astfel se afla El si întru noi, toate cele dinlauntru vazându-le. El vede chiar mai mult decât vedem noi însine. Nici aceasta descoperire în cugetul nostru a ochiului lui Dumnezeu care ne cerceteaza pâna în adânc, nu trebuie sa ia vreo întruchipare, ci totul trebuie sa fie doar încredintare sau simtire a prezentei Celui Prea Înalt. Cine se afla într-o încapere prea calduroasa, simte cum îl cuprinde si-l patrunde caldura. Acelasi lucru trebuie sa se întâmple si cu omul cel duhovnicesc, care este înconjurat de Dumnezeu, Cel ce este pretutindenea, Care pe toate le cuprinde si Care este foc. Cuvintele: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma“, cu toate ca în ele însile sunt doar sunete care nu alcatuiesc însasi fiinta lucrarii, sunt totusi unelte foarte puternice si mult lucratoare, fiindca numele Domnului Iisus este nume de mare înfricosare pentru vrajmasii mântuirii noastre si nume prea binecuvântat pentru cei ce-L cauta pe Dumnezeu. Cugetati întotdeauna în chip simplu la lucrul acesta, fara a cauta într-însul în nici un fel vreo lucrare sau putere de vraja. Rugati-va pentru toate Domnului, Prea Curatei Stapâne si Îngerului Pazitor, iara ei va vor învata toate fie de-a dreptul, fie prin mijlocirea altora.

42. Tu ai auzit adeseori cuvinte ca acestea: rugaciunea graita, rugaciunea mintii, rugaciunea inimii, pe deasupra, poate ai auzit si vreo judecata cu privire la fiecare dintre ele. Dar de ce se ajunge la o astfel de desfacere a rugaciunii în partile din care este alcatuita? Din pricina ca, datorita nesocotintei noastre, se întâmpla uneori, ca limba doar sa rosteasca cuvintele sfinte ale rugaciuinii, iar mintea ratacind cine stie unde; iar alteori, se întâmpla, chiar ca mintea sa înteleaga cuvintele rugaciunii, dar inima sa nu le raspunda prin simtirea ei. În întâiul caz rugaciunea este doar vorba goala, dar nu e deloc rugaciune; în cel de al doilea caz, cu toate ca rugaciunea gândita cu mintea se uneste cu cea glasuita cu gura, nici aceasta nu este o rugaciune desavârsita, deplina. Rugaciunea deplina si adevarata se savârseste atunci, când împreuna cu cuvântul rugaciunii si cu gândul rugaciunii se aduna întreolalta si simtirea ei.

43. Rugaciunea mintii sau launtrica, se face numai atunci când cel ce se roaga, adunându-si mintea în inima, de acolo îsi porneste rugaciunea catre Dumnezeu, dar nu prin cuvânt auzit, ci prin cuvânt neauzit, prin care Îl proslaveste, Îi multumeste marturisindu-si cu inima zdrobita pacatele în fata lui Dumnezeu si cerând de la El toate cele bune si de folos pentru suflet si trup. Trebuie sa ne rugam nu numai cu cuvântul, ci si cu mintea si nu numai cu mintea, ci si cu inima, pentru ca astfel mintea sa vada limpede si sa înteleaga ceea ce se rosteste prin cuvânt iara inima sa simta ce cugeta în vremea aceea mintea. Toate acestea îmbinate laolalta întemeiaza rugaciunea cea adevarata si, daca în rugaciunea ta lipseste cumva ceva din toate acestea, atunci sa stii ca ea sau nu este o rugaciune desavârsita, sau ca nu e deloc o rugaciune.

44. Cel ce si-a aflat pocainta merge catre Domnul. Calea spre El este, propriu-zis, calea launtrica, cea care se savârseste în minte si în inima. Miscarea de gând a mintii si cu starea inimii, în asa fel trebuiesc potrivite între ele, încât omul sa-si afle duhul pururea cu Domnul, sa se descopere în apropiere de El. Cine ajunge la starea aceasta, acela neîncetat se lumineaza pe sine din lumina cea launtrica, primind în sinea lui stralucirea luminei celei întelegatoare (Teodorit), asemenea lui Moise caruia i s-a luminat fata pe munte din împreuna petrecere cu Domnul. Despre aceasta vorbeste în alta parte Sf. Prooroc David: „Însemnatu-s-a peste noi lumina fetei Tale, Doamne“ (Ps. 4, 7).
Unul din mijloacele care ne înlesneste ca sa ajungem aici este rugaciunea mintii, cea savârsita în inima. Când aceasta se înfiripeaza în noi, abia atunci ni se face limpede privirea mintii, iar duhul nostru, vazându-L în limpezime pe Dumnezeu, afla de la El puterea ca sa vada si sa alunge tot ce-l poate face nerodnic înaintea lui Dumnezeu. Cu toate acestea nu sunt putini aceia, care asteapta sa se apropie de Dumnezeu doar prin mijlocirea faptelor si a nevointelor din afara. Asteapta, dar nu se apropie, pentru ca acestia nu merg pe calea cea adevarata. Acestia trebuie îndemnati astfel: cu mintea si cu inima cautati a va apropia de Dumnezeu, si nu veti mai fi rusinati de vrajmasul care în vremea nevointelor voastre celor din afara, pururea va biruie în gândurile mintii si în simtamintele inimii. Apropierea de Dumnezeu cu mintea si cu inima va va da puterea sa ajungeti stapâni peste toate miscarile sufletului si prin aceasta sa-l rusinati pe vrajmas, ori de câte ori va încerca el sa va rusineze.

45. Dumnezeu sa binecuvinteze grija voastra pentru starea mintii în fata lui Dumnezeu. Aceasta este o lege de neînlaturat pentru oricine doreste propasirea pe calea duhovniceasca. Nimic nu vine chiar întru totul nemeritat. Ajutorul lui Dumnezeu este întotdeauna gata si mereu este aproape, dar el se daruie celor care-l cauta si se ostenesc si, înca pe deasupra, abia dupa ce acestia si-au pus la încercare toate mijloacele de care s-au putut folosi începând cu inima plina sa strige: Doamne ajuta! Dar atâta vreme, cât mai ramâne o cât de mica nadejde în ceva din cele ce se pot savârsi si prin propria putere a omului, Domnul nu se amesteca întru lucrarea lui, ca si cum ar voi sa-i spuna: astepti sa ajungi acolo singur. Atunci asteapta. Dar oricât ai astepta, la nimic nu vei ajunge. Cereti, de aceea de la Domnul sa va dea duh zdrobit, inima înfrânta si smerita!

46. Din darul lui Dumnezeu, se întâmpla ca o singura rugaciune, pornita din adâncul inimii, sa fie o rugaciune cu adevarat duhovniceasca, miscata în inima de Duhul Sfânt; cel ce se roaga o recunoaste, dar îsi da seama ca nu el o savârseste, ci ca ea singura lucreaza într-însul. O astfel de rugaciune este mostenirea celor desavârsiti. Pe când rugaciunea pe care oricine o poate ajunge – si care i se cere fiecaruia – este aceea în care cugetul si simtirea sa fie unite totdeauna în rostirea rugaciunii.
Mai este un fel de rugaciune ce se numeste „starea înaintea Domnului“, când cel ce se roaga se concentreaza în întregime înlauntrul inimii si Îl contempleaza acolo cu mintea pe Dumnezeu, Care este de fata cu el si în el, însotind aceasta contemplare cu simtaminte corespunzatoare acestei priviri si anume: cu frica de Dumnezeu si cu unirea cea de evlavie, pricinuita de negraita maretie a Lui, cu dragostea si cu lasarea în voia Lui, cu zdrobirea inimii si cu sufletul gata de orice jertfa… La starea aceasta se poate ajunge adâncindu-ne în rugaciunea obisnuita, cea prin cuvânt, cu mintea si cu inima. Cine se roaga mult si asa cum se cuvine, va vedea ca aceste stari i se vor întâmpla din ce în ce mai des, astfel încât pâna într-un sfârsit, starea aceasta poate sa i se statorniceasca înlauntrul sau. Ea se numeste atunci „umblarea în fata lui Dumnezeu“ si este o rugaciune neîncetata. Într-o asemenea stare a petrecut Sf. Prooroc David, care marturiseste despre sine însusi: „Îl am pe Domnul, stând vesnic în fata mea; câta vreme El e la dreapta mea, nu ma voi clatina“ (Ps. 15, 18).

47. Lucrarea acestei rugaciuni ce se savârseste în inima este de doua feluri: uneori mintea trebuie sa se pregateasca alipindu-se de Domnul în inima, prin neîncetata Lui pomenire; alteori, lucrarea rugaciunii pornita de la sine, mai dinainte, numai din focul bucuriei, atrage mintea în inima si o leaga de chemarea Domnului Iisus si de starea evlavioasa înaintea fetei Lui. Întâia rugaciune este de multa osteneala, iar cea de a doua, este de sine miscatoare. La cea dintâi lucrarea rugaciunii începe sa se descopere pe masura ce se împutineaza patimile, pe masura ce se împlinesc poruncile, pe masura ce creste masura inimii, ca urmare a staruitoarei chemari a Domnului Iisus; la cea de a doua Duhul atrage mintea în inima si îi pune acolo, în adânc, temeliile, oprind-o de la obisnuita ratacire. Iar atunci mintea nu mai este ca o prinsa de razboi, dusa de la Ierusalim la Asirieni, ci dimpotriva, savârseste mutarea de la Babilon în Sion, strigând împreuna cu Proorocul: „Tie se cuvine cântare Dumnezeule, în Sion si Tie ti se va aduce închinare în Ierusalim“. Potrivit acestor doua chipuri de rugaciune, mintea este si ea când lucratoare, când vazatoare, prin lucrare, cu ajutorul lui Dumnezeu, atât cât îi este omului îngaduit.

48. Când rugaciunea cea launtrica va dobândi putere, atunci va începe sa ne calauzeasca rugaciunea cea glasuita: se va înstapâni asupra cuvintelor rostite, în rugaciunea cea din afara, ba chiar încetul cu încetul va începe sa o patrunda si pe aceasta cu puterea ei. Astfel, râvna pentru rugaciune va începe sa se aprinda, fiindca de acum raiul va fi în suflet. Ramânând însa numai cu rugaciunea rostita prin cuvinte, cu rugaciunea cea din afara, puteti sa ajungeti la raceala în stradania voastra pentru rugaciune, chiar daca o veti savârsi cu luare aminte si cu întelegere; simtirea cu inima în vremea rugaciunii, iata lucrul de capetenie.

49. Anumite chipuri ale rugaciunii nu stau la puterea noastra de alegere. Ele sunt în masuri felurite ce curg din acelasi har.
Asa sunt mai mult rugaciunile ce pornesc de la sine atunci, când le afla Duhul rugaciunii. Dar si acestea sunt de doua feluri: în cel dintâi, omul are puterea sa se supuna sau nu acestui duh, sa conlucreze împreuna cu el sau sa-l spulbere, iar în celalalt, el nu mai are puterea sa se împotriveasca, ci este rapit în rugaciune si este tinut într-însa de alta putere, întru totul lipsit de putinta ca sa mai lucreze altcumva. Drept urmare, ceea ce am spus priveste mai mult doar acest din urma chip al rugaciunii. Dar întrucât priveste toate chipurile celelalte de rugaciune, alegerea este întotdeauna cu putinta.

50. „Dar însusi Duhul mijloceste pentru noi cu suspinuri negraite“ (Rom. 8, 26).
Acest cuvânt ne va fi pe înteles de vom încerca o apropiere cu ceva din cele ce ni se întâmpla si noua astazi. Ni se întâmpla ceva asemanator în rugaciunea aflatoare. Noi ne rugam de obicei, fie dupa cartile de rugaciune, fie cu propriile noastre cuvinte. În acest fel de rugaciune se trezesc simtiri de rugaciune si suspinuri dar pe acestea le trezim noi însine, prin propria noastra lucrare, si aceasta este o rugaciune. Dar se întâmpla uneori, ca înclinarea noastra înspre rugaciune ne prinde ea însasi si ne sileste sa ne rugam si nu ne lasa pâna când rugaciunea nu se revarsa în întregime. Aceasta este, sau întocmai asemenea cu aceea despre care vorbeste Apostolul, sau foarte asemanatoare cu ea. Cuprinsul unor astfel de rugaciuni rareori este hotarât, dar într-însele întotdeauna respira daruirea de sine la voia lui Dumnezeu, încredintarea fiintei noastre întregi în mâinile calauzitoare ale Domnului, Care stie mai bine decât noi aceea ce ne este de trebuinta pentru binele nostru, atât pentru cele dinlauntru, cât si pentru cele din afara ale noastre, dorindu-le El pentru noi cu mai multa putere decât noi însine si fiind gata sa ni le daruie pe toate si sa ni le rânduiasca, doar numai daca noi nu ne împotrivim. Rugaciunile, care ne sunt lasate de Sfintii Parinti, au tot acelasi izvor launtric, sunt în sinea lor miscate de duh si de aceea sunt pâna astazi atât de lucratoare.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul