Religio

Cartea:

Cărți

Trezvia şi buna cercetare

327. Un luptător al lui Hristos trebuie să aibe două temeri în cele ale vegherii: trezvia şi deplina cercetare. Prima e îndreptată către lăuntru, iar cea din urmă spre afară; cea dintâi supraveghează mişcările ce ies din inima însăşi, iar cea de a doua ghiceşte de mai înainte mişcările, care sunt gata să răsară într-însul potrivit cu înrâurirea din afară; legea pentru întâia este: după ce ai izgonit din suflet orice gândire prin aducerea aminte de prezenţa lui Dumnezeu, stai la uşa inimii şi observi cu băgare de seamă tot ce intră şi ce iese din ea, iar îndeosebi să nu dai voie să te încredinţeze de mai înainte simţământul şi dorinţa, fiindcă de aici vine tot răul.

328. Luarea aminte îndreptată spre tine, în inimă, cu rugăciunea către Dumnezeu, strică toate cursele vrăjmaşului. Citeşte la cuviosul Isichie şi învaţă-te cum se cuvine a lucra la aceasta.

329. Aici vrăjmaşul îşi are metodele lui. Îţi voi arăta pe cea mai de căpetenie. Când cineva înţelepţindu-se, nu dă curs gândurilor şi chemărilor spre bine, care par a fi bune, ci îndată, sau după propria judecată, sau după îndrumările celor mai încercaţi decât el taie, oricât de frumoase ar părea că sunt şi lucrează în acest chip cu luare aminte şi cu atâta hotărâre încât nu se întrevede putinţa să-l prindă cu această metodă. Atunci vrăjmaşul părăseşte cursa aceasta şi începe din afară lucrarea sa, prin oamenii pe care îi are în stăpânire. De data aceasta iar încep laudele linguşitoare, clevetirile, osândirile, asupririle şi orice fel de neplăceri. Tocmai acest lucru trebuie să-l ştii dumneata, să-i aştepţi şi să te uiţi de amândouă părţile. Ca să respingem aceste atacuri nu stă în puterea noastră, dar stă în puterea noastră să-l tragem pe sfoară pe vrăjmaş. Principalul este să răbdăm totul, fără să distrugem pacea şi dragostea. Ajutorul este Domnul. Pe El trebuie să-L rugăm să ne împăciuiască inima, şi – dacă binevoieşte – să potolească totul şi în afară. Din partea noastră noi nu trebuie să scăpăm din vedere, de unde este şi de cine este pornită furtuna, şi să ne îndreptăm duşmănia nu împotriva oamenilor, ci împotriva celui ce, stând în dosul lor, îşi aprinde şi călăuzeşte tot mersul lucrurilor.

330. În timpul citirii ţinta de căpetenie a trăirii trebuie s-o avem în minte şi totul trebuie adunat şi adus către ea. Atunci se va alcătui ceva întreg, legat şi de aici şi tare. Tăria conştiinţei dobândite şi convingerii vor da o tărie şi stării morale (sufletului).

331. Nu-ţi lua ochii minţii de la inimă şi toate cele bune, lasă-le să trăiască; dacă nu sunt bune, trebuie să le ucizi îndată. Din aceasta să te înveţi minte a cunoaşte. Care gând intră mai des în luarea ta aminte, îţi arată care patimă este mai puternică şi tocmai împotriva ei începe să lucrezi mai puternic. Totuşi, nu nădăjdui în tine însuţi şi nu te încrede că ai să poţi face ceva cu propriile tale osteneli. Leacurile de vindecare şi mijloacele le trimite Domnul. Lui te şi predă, – aceasta la fiecare clipă. Străduieşte-te şi iar străduieşte-te, iar tot ce este bun aşteaptă numai de la Domnul.

332. Multe necazuri ne pricinuieşte simţământul că suntem drepţi. Întipăreşte-ţi în minte, că de îndată ce va apare acest simţământ, măcar într-o mică măsură, înseamnă că lucrarea dumitale merge strâmb. Cu cât te vei socoti mai păcătos, pe atât calea îţi va fi mai dreaptă. Dar trebuie să căutăm ca simţământul nostru de păcătoşenie să se ivească într-un chip firesc din adâncul sufletului, iar nu insuflat din afară prin cugetare sau prin cuvânt străin.
Sunt multe simţăminte bune, dar simţământul nimicniciei este un simţământ de bază, aşa încât, de îndată ce el lipseşte, toate se fac fără de folos. Învaţă bine acest lucru.

333. Ia aminte la sine-ţi şi să te îndeletniceşti mai mult cu inima. Pentru desluşirea mişcărilor inimii tale citeşte, cugetând şi însuşindu-ţi ca pentru tine Scara, pe Isaac Sirul, pe Varsanufie şi Ioan, în Filocalia – pe Diadoh, pe Isaia, pe Evagrie, pe Casian, pe Nil. Când citeşti, nu lăsa cele citite la un stadiu de interes general, ci întotdeauna întoarce-te către Dumnezeu, drept rânduială anume pentru dumneata, care se aplică îndeosebi ţie, în timp ce în general, sufere întotdeauna unele umbre de schimbări.

334. Fugi de săturare. Un astfel de simţământ – în care inima vicleană în sine însuşi vorbeşte: e destul, nu cere nimic mai mult; te-ai ostenit, te-ai statornicit într-o rânduială, poţi să-ţi faci anumite îngăduinţe. Despre Israil se spune: „te-ai îngrăşat, te-ai făcut rotofei şi nu te mai încape pielea“ (Deut. 32, 15). Era nevoie de mai multă mulţumire? Dar rodul, care a fost el? „Şi a părăsit pe Dumnezeu“. Toate acestea privesc săturarea trupească şi mulţumirea cu starea cea din afară.
Dar se aplică pe deplin şi la săturarea duhovnicească şi la mulţumirea cu stare lăuntrică. Şi urmarea este aceeaşi: părăsirea lui Dumnezeu. Când toate sunt în îndestulare, pentru ce mai trebuie să ne mai rugăm lui Dumnezeu şi să ne mai gândim la El? Cu toate că la aceasta nu ajung deodată cei ce sunt mulţumiţi de sine, dar în genere, au tocmai această cugetare. Efectul nemijlocit al săturării este slăbirea atenţiei şi începutul îngăduinţelor faţă de noi înşine. Cine va lăsa să se ivească această săturare, se va rostogoli în vale, aşa cum se rostogoleşte pe un povârniş de munte, alunecos. Iată, care este nenorocirea. Veghează dar.

335. Mi se pare că în sufletul dumitale se petrece în fiecare clipă câte o judecată şi o hotărâre cu privire la alţii. Ia-le mai pe îndelete în seamă. Şi chiar dacă nu se petrece aşa în fiecare clipă, ci numai din când în când, nenorocirea care vine de aici, totuşi nu este mică. Din părerea de sine, răsar două lucruri: trâmbiţarea de sine, faţă de sine şi osândirea altora. Iată care este caleaşca nebună care goneşte cu noi spre pierzare. Aceşti telegari furioşi trebuiesc deshămaţi şi vânduţi. Atunci se va îndeplini proverbul: umblând pe îndelete, departe ajungi. Ia seama te rog, mai desăvârşit la dumneata însuţi.
Osteneala cea cu trupul este bună, iar această ascultare, când este făcută din ascultare, este sfântă. Amintirea lui Dumnezeu, însă să nu fugă de la inima dumitale. Aşa precum vedem lumina, aşa trebuie să vedem pe Domnul în faţa noastră şi în inimă, să cădem înaintea Lui cu simţăminte de umilinţă şi de zdrobire. Atunci vom câştiga teama cea plină de trezvie.
Bine ar fi dacă te-ar ocărî acolo cineva. Să te bucuri când se va întâmpla acest lucru. E rău când te laudă toţi cei din jur şi când nimeni nu spune adevărul. Crezi că oare multă vreme va mai trece până ce te vei încurca? Fără să vrei, vei începe să te socoţi sfânt şi vei începe să dai îndrumări la toată lumea.
Să te întărească Dumnezeu în bine! Fereşte-te, să nu te abaţi spre drumul celor ce merg cu răceală, cu dreaptă purtare pe din afară fără simţăminte lăuntrice, care pot să lumineze pe om şi să atragă darul lui Dumnezeu. Iar aceasta se va întâmpla de îndată ce vei cădea în braţele părerii de sine şi mulţumirii de sine, a căror firmă este slava deşartă.

336. Fii cu bărbăţie! Când a scăzut în tine căldura duhului, trebuie să ai grijă să ţi-o statorniceşti iar prin toate mijloacele, căzând cu frică şi cu cutremur înaintea lui Dumnezeu. Totul vine de la El.
Urâtul, plictiseala, îngreuierea duhului şi trupului vor veni uneori poate, pentru multă vreme. Nu trebuie să ne speriem, ca să stăm cu tărie la locul nostru, îndeplinind cu osârdie pravilele primite şi fără să aşteptăm ca să ajungi să-ţi piară din suflet orice gust şi râvnă. Nu aştepta de asemenea, ca în suflet să fie întotdeauna aceeaşi căldură şi dulceaţă. Nu se întâmplă aşa ceva niciodată. Dimpotrivă, să te aştepţi mereu la schimbări neprevăzute. Când va veni lâncezeala şi îngreuierea, să te gândeşti că acesta eşti dumneata, cel adevărat, aşa cum eşti, iar dulceaţa duhovnicească primind-o, s-o socoţi ca pe o nemeritată milă!

337. Tu să priveşti la fraţii tăi ca şi cum ai merge pe munte sau pe o culme, iar tu te afli în prăpastie jos de tot. Şi dacă sufletul va începe să vadă vreun frate mai jos de el, trebuie să-ţi afli prihană cu putere şi să te grăbeşti să ceri de la Domnul iertarea. Aceasta este fum şi duhoare de iad; învaţă-te pe toate căile ca să te bucuri mai mult atunci, când alţii se poartă dispreţuitor cu tine, când te mustră sau chiar te obijduiesc, decât atunci când te mângâie şi-ţi aduc măguliri. Aceasta este calea cea mai plină de nădejde, ce duce la smerenie.

338. Oare mai stăruie în tine starea de căldură de altă dată? Ea trebuie păstrată. Temelia ei este smerenia. De îndată ce se va micşora smerenia, va răzbi numaidecât răceala. Fiindcă atunci când sufletul începe să se socoată că este ceva, Domnul pleacă de îndată şi el a rămas singur, singur cu el însuşi, sufletul se răceşte. Să nu zici cu limba: sunt un nimic, ci trebuie să simţi aceasta în inimă, nimicnicia ta proprie şi pururea Domnul îţi va fi aici, El Care a făcut toate din nimic şi Care mai crează. Domnul îţi va da căldura, dar trebuie să adaugi şi osteneala ta proprie.
Această osteneală este, cum s-a spus acum, smerenia şi luarea aminte şi căderea la faţa Domnului, cu durere, la lăuntrul inimii – fără încetare – la orice lucru şi cuvânt, în timpul mişcării şi şederii, acasă şi la biserică. Domnul să te înţelepţească! Citeşte Sfintele Cărţi şi tot ce-ţi este de folos. Însuşeşte-ţi-le prin cugetare, înfăptuieşte-le în viaţă şi în sufletul tău.

339. În fiecare zi trebuie să-ţi depeni în minte urzeala unui anumit gând pentru care ai avut tu râvnă mai deosebită şi pe care să-l faci să-ţi cadă în inimă. Fără această deasă învăţătură de a gândi sufletul nostru va slăbi.

340. Se spune că slava deşartă este un tâlhar de casă, care este în înţelegere cu tâlharii din afară! El le deschide ferestrele şi uşile; aceia intră şi săvârşeşte înlăuntru o mare pustietate. Cine ştie? Poate că acea întunecare, care ţi s-a întâmplat şi care a trecut repede, îndată ce te-ai rugat, este un vicleşug din partea vrăjmaşului, ca să dea naştere la gânduri trufaşe; uite ce puternică este rugăciunea! De îndată ce te-ai rugat, totuşi demonii au fugit. Adu-ţi aminte: după slava deşartă, au fost şi gânduri? Atunci să ştii că vrăjmaşul vrea ca tu să te înfumurezi deplin.

341. Ai aflat cartea aceea? Citeşte-o, meditează şi trece-o în trăirea ta, cu înfăptuirea. Rodul şi scopul citirii este să-ţi treci învăţăturile în viaţă. Dacă citeşti fără să faci vreo schimbare a vieţii tale proprii, nu-ţi va fi de folos, ci mai degrabă spre vătămare. În chipul acesta se adună în minte numai teoriile care nu te învaţă să te preschimbi tu însuţi pe tine, ci să-i osândeşti pe alţii. Aibi urechi şi ascultă aceasta. De ai Filocalia, caută-l şi citeşte-l pe Isichie, unde scrie despre trezvie. E acolo descrisă povăţuirea pentru călăuzirea şi tocmirea gândurilor. Citeşte cu mai multă atenţie, primeşte-le cu toată dragostea, tragere de inimă şi apoi lucrează cu cele arătate acolo.
Trebuie să-ţi agoniseşti cu orice preţ frica de Dumnezeu. Ea este rădăcina oricărei ştiinţe şi a tot ce este bun. Când ea stăpâneşte în suflet, atunci totul merge bine şi înlăuntru şi în afară. Stăruieşte mai întâi de toate s-o aprinzi în tine în fiecare dimineaţă. Apoi ea le va întări pe toate ca un fel de pârghie.

342. Totuşi, trebuie să deosebim judecata, osândirea de osândire. Păcatul începe atunci când în inimă se naşte un dispreţ pentru cineva, din pricina vreunui rău ce ni s-a făcut. Poţi judeca, osândi simplu fără nici o condamnare privitoare la cel osândit. Dar dacă în acest timp în inimă se va trezi o compătimire pentru acela care a greşit, dorinţa de a se îndrepta şi o rugăciune în acest sens, atunci nu va fi osândire, ci se va face un lucru de dragoste, care este încuviinţat în felul acesta. Păcatul osândirii mai mult în inimă se ascunde, decât e pe limbă. O vorbă despre unul şi acelaşi om poate fi păcat, dar poate şi să nu fie păcat, judecând după simţământul cu care se rosteşte. Simţământul hotărăşte chiar şi tonul cuvântului. Dar e mai bine să ne stăvilim în toate chipurile de la osândiri, ca să nu cădem noi înşine sub osândă, adică să nu umblăm noi pe lângă foc şi pe lângă funingine şi să ne înegrim pe noi înşine. Mai degrabă, e bine să trecem la osândire şi mustrarea noastră proprie.

343. Când ai turburare în suflet, dincolo de oricare ar fi pricina, să nu crezi ce spune atunci sufletul tău: minte în tot ce zice. Într-un asemenea ceas satana îl nedumireşte şi fără îndoială că n-o face pentru mântuirea sufletului, iar el sărmanul se zbuciumă din toate puterile.
„Mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu“. (Iacob 1, 20). Iar ceea ce este de la Dumnezeu pururea, nu vine decât cu pace, cu liniştire, cu dulceaţă şi lasă această dulceaţă în suflet şi o revarsă din belşug împrejur, cu toate că uneori pare că e şi ceartă.

344. Sileşte-te ca aşa să orânduieşti, încât să nu te duci cu plăcere la cineva şi să nu vezi la tine cu plăcere pe cineva. Stareţii scriu, că atâta vreme cât dăinuieşte plăcerea de a da şi de a primi, să nu aştepţi liniştea. Această frază: „să dai şi să primeşti“ cuprinde totul, orice fel de legătură cu alţii.
La aceasta nu se poate ajunge dintr-o dată, dar începutul dintr-o dată trebuie pus. Dulceaţa de a petrece cu Domnul să-ţi dăruiască bunătatea Lui!

345. Judecând drept nu există lucruri în lume pentru care s-ar cuveni să ne supărăm. Ce este mai scump decât sufletul şi liniştea lui? Iar supărarea răpeşte această linişte. De aceea, adevăratul clevetitor al omului este el însuşi. Şi el însuşi îşi suflă ca dintr-un foc, mărind în suflet nedreptatea altuia. Toate vin din aceea că nu există o luare aminte de sine, din care pricină se sfarmă zăgazele liniştii. În inimă se află adânc sădită însuşirea drepturilor noastre de a judeca şi de a pedepsi pentru păcate pe alţii în locul tău. Aceasta e totul. Omul însă de s-ar vedea păcătos, având simţământul tuturor urmărilor păcătoase ale lui, nu s-ar apuca să se supere.

346. Îmi spui că uneori în timpul rugăciunii vin, nici nu şti de unde, dezlegări asupra chestiunilor privitoare la viaţa duhovnicească ce interesează sufletul. Acest lucru este bun! Îmi pare rău că ţi-am mai spus ceva cu privire la aceasta. Asta este adevărata învăţătură creştinească a adevărului lui Dumnezeu. În acest caz, se împlineşte făgăduinţa („toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu“). Aceasta se petrece întocmai aşa. Adevărurile sunt scrise în inimă cu degetul lui Dumnezeu şi rămân neşterse şi nu sunt supuse nici unui fel de clătinări. Nu-ţi îngădui să laşi fără luare aminte astfel de pecetluiri ale adevărului lui Dumnezeu, ci scrie-le.

347. Sufletul care nu a fost încercat de necazuri, nu e bun de nimic.

348. Acolo – în Împărăţia lui Dumnezeu – duce un singur drum: crucea cea de bunăvoie sau cea de nevoie.

349. Prietenul dumitale socoteşte că dacă s-a lepădat de lume, a împlinit deja totul? El ştie că este o lume în inimă şi anume: că trăieşti fără vreo atârnare într-o proprie mulţumire de sine? Să-l ferească Dumnezeu de o asemenea stare sufletească. Şi totuşi, ea trăieşte la unii care cred că ei se află pe drumul cel drept.

350. Ciuda şi supărarea, care se ivesc când cineva îţi nimiceşte însingurarea, nu sunt bune la nimic. Aceasta e rodul părerii de sine: să nu îndrăzneşti să mă tulburi. Aşa, lângă dumneata, prinde viaţă vrăjmaşul. Hotărăşte-te să nu te laşi bântuit de acest simţământ. Duşmănia şi supărarea sunt îngăduite numai atunci, când ţinta lor sunt gândurile şi simţămintele tale rele.

351. A te trezi înseamnă să nu-ţi lipeşti inima de nimic, afară de Dumnezeu. Această lipire aduce sufletul într-o stare de beţie şi el începe să facă lucruri de care nu-şi dă seama singur. A veghea înseamnă să priveşti cu scrutare ca nu cumva să nu ţi se ivească în inimă ceva rău, nepotrivit.

352. Nu e decât o singură metodă, de care dacă nu vom ţine cu toată luarea aminte, rareori se va strecura ceva pătimaş fără să băgăm de seamă şi anume: să ne judecăm gândurile şi simţămintele proprii, ca să vedem încotro înclină, sunt din cele plăcute lui Dumnezeu, sau sunt din cele plăcute ţie. Asta nu e deloc greu de statornicit. Ia aminte la tine însuţi. Să cunoşti că de îndată ce faci ceva în răspăr, faţă de plăcerea de sine nu te vei mai afla în greşeală. Un stareţ a spus ucenicului său: bagă de seamă, nu adăposti în tine pe trădător. Dar cine este trădătorul? întreabă ucenicul. Plăcerea de sine, răspunse stareţul. Şi aşa este întocmai. Ea este pricina tuturor nenorocirilor. Dacă vei cerceta, vei vedea că tot răul, pe care l-ai îngăduit, de la ea îşi află obârşia.

353. „Nu mai este dragoste şi smerenie“. Şi atâta vreme cât acestea nu vor fi, nu va exista nimic din cele duhovniceşti. Cele duhovniceşti se nasc şi cresc împreună cu naşterea şi creşterea acestora. Ele sunt pentru suflet ceea ce este urzeala cărnii pentru trup. Smerenia se dobândeşte prin faptele cele de smerenie, iar dragostea prin faptele cele de dragoste.

354. Priveşte singur la amândouă, iată care este măsura: cine este smerit, acela nu poate ajunge ca cineva să se poarte mai prejos de vrednicia ce i se cuvine, fiindcă el se socoteşte atât de josnic pe sine însuşi, încât nimeni nu se poate purta cu el încă mai prejos, oricâte îndemnări ar întrebuinţa. Aici se află înţelepciunea.

355. Neputinţa năravurilor, Domnul uneori o lasă pentru smerenie. De n-ar fi aşa, noi ne-am ridica îndată mai presus de norii cerului şi acolo ne-am aşeza scaunul şi de aici pierzarea.

356. Nu e nevoie să-ţi mai spun că arma nebiruită împotriva vrăjmaşilor este smerenia. Smerenia se capătă cu greutate. Este cu putinţă să ne socotim smeriţi, fără să avem nici măcar umbră de smerenie. Cu o simplă cugetare, nu ajungi smerenia. Calea cea mai bună sau adevărata cale cea bună, care duce la smerenie, este, ascultarea şi lepădarea de voie proprie. Fără aceasta poţi să-ţi dezvolţi o mândrie statornică, smerindu-te în cuvânt şi-n înfăţişarea trupului. Opreşte-te, te rog, la acest punct şi cercetează cu toată frica rânduiala vieţii dumitale. Cuprinde ea ascultarea şi lepădarea de voie proprie? Din tot ce faci, ce faci nu după voia ta, judecata şi socotinţa proprie? Faci ceva nevrând, numai pentru că ţi s-a poruncit, numai din ascultare? Cercetează-te, te rog, şi spune-mi. Dacă nimic din toate acestea nu se află, atunci rânduiala vieţii dumitale nu te va duce la smerenie. Oricât te-ai smeri în gânduri, fără fapte de smerenie nu va veni smerenia. Şi ar trebui să te gândeşti îndeajuns, cum trebuie s-o întocmeşti.

357. Smerenia ta încă nu este smerenie, ci dorinţa şi căutarea ei. Să-ţi ajute Dumnezeu s-o găseşti. Ea este un duh de înşelare, care prin vicleşugul său, nu se ştie cum tot dă târcoale sufletului şi-i încurcă în aşa fel cugetele, încât el se socoate smerit, iar înlăuntrul său acopere o părere de sine plină de mândrie.
Iată pentru ce trebuie să privim cu stăruinţă în inimă. Mai mult decât orice sunt aici de folos legăturile noastre cele de afară, care se smeresc.
Ai cam fost nebăgător de seamă. Frica de Dumnezeu te-a părăsit, iar după ea s-a dus şi luarea aminte şi ai ajuns la osândire. Spui adevărul, când nici că ai greşit înăuntru. Căieşte-te cât mai curând şi cere iertare lui Dumnezeu. Pentru aceasta vine pedeapsa, chiar şi cea lăuntrică. Osândirea de sine nu se face numai cu cuvântul, ci şi cu mişcarea lăuntrică a inimii. Ea se arată de îndată ce sufletul se va gândi fără bunăvoinţă asupra cuiva.

358. Dumneata te-ai simţit jignit. Ca să te simţi rănit sufleteşte pentru o nesocotinţă oarecare, înseamnă să te socoţi vrednic de atenţie şi, prin urmare, să-ţi dai un preţ mare în inimă, cu alte cuvinte să fi înalt cu inima. Oare e bine aşa? Să îndurăm chiar o clevetire doar, este de datoria noastră? Fără îndoială. Dar cum vom ajunge să împlinim aşa ceva? Dacă ni s-a dat poruncă să răbdăm, asta înseamnă că trebuie să suferim cu bucurie orice întâmplare neplăcută, fără să trecem vreuna din ele şi să suferim cu bucurie fără să ni se nimicească legăturile noastre paşnice. Domnul a spus: „Când te loveşte peste obraz, întoarce-l şi pe celălalt“ în cazul nostru a zburat doar o muscă care ne-a atins cu aripa, iar noi ne-am şi ridicat în picioare. Spune-mi eşti gata să împlineşti această poruncă dată de Domnul cu privire la palma de pe obraz? Fără îndoială că vei spune: sunt gata. Dar întâmplarea de care mi-ai scris înfăţişează tocmai aşa ceva. Lovirea peste obraz nu trebuie înţeleasă îndeobşte orice purtare a aproapelui prin care, după cum ni se pare, nu ni se dă, atenţia şi stima cuvenită, prin care ne simţim înjosiţi, din care pricină, după cum se spune, suferă onoarea. Orice purtare de acest fel dacă ar fi cât de mică, o privire, o strâmbătură şi altele, este o lovire peste obraz şi această palmă nu numai că trebuieşte răbdată, ci trebuie să fim gata pentru o mai mare înjosire, ceea ce va corespunde cu întoarcerea celuilalt obraz. Nu numai că n-ai întors, ci dimpotrivă, în loc să primeşti, ai dat. Ai dat într-adevăr înapoi, ai dat să se înţeleagă că ai ceva. Aşadar noi amândoi zicem: nu mă atinge. Şi atunci mai putem fi buni de ceva? Şi cum ne putem socoti mucenicii lui Hristos, când nu împlinim oruncile Lui? Dumneata ar trebui numai să judeci: oare meriţi o atenţie oarecare? Dacă în inimă ar fi acest simţământ de nevrednicie, n-ar fi simţit nici un fel de ofensă.

359. Duhul Sfânt ne dă adevărata smerenie. Omul, chiar cel mai priceput, dacă nu are în el pe Duhul Sfânt, nu se poate cunoaşte pe sine aşa cum se cuvine, fiindcă fără ajutorul lui Dumnezeu, el nu poate vedea starea sa sufletească lăuntrică. Dar Duhul Sfânt sălăşluindu-se în inima omului, îi arată toată sărăcia lăuntrică, slăbiciunea, descompunerea sufletului şi a inimii şi depărtarea de Dumnezeu. În faţa tuturor faptelor bune şi în faţa dreptăţii lui, îi arată toate păcatele, lenevirea şi lipsa de grijă în ale mântuirii şi fericirii oamenilor, interesul propriu ce se află ascuns tocmai în faptele bune, care la căutare par lipsite de interes, grosolana lor iubire de sine, tocmai acolo, unde el nici nu bănuia. Ca să spun pe scurt, Duhul Sfânt arată totul în lumina adevărată şi atunci omul începe să-şi piardă nădejdea în propriile sale puteri şi fapte bune, se socoteşte cel mai rău dintre oameni.

360. Duhul Sfânt ne învaţă rugăciunea cea adevărată. Nimeni nu se poate ruga cu o astfel de rugăciune, care să fie într-adevăr plăcută lui Dumnezeu până nu va primi pe Duhul Sfânt. Pentru că, dacă cineva, neavând în sine pe Duhul Sfânt, începe să se roage, atunci sufletul lui se va risipi în diferite părţi, de la un lucru către altul şi nu va putea deloc să-şi ţină gândurile la un loc şi pe deasupra, el nu cunoaşte aşa cum se cuvine fiinţa sa proprie, nici nevoinţele sale, nici cum şi ce trebuie să ceară lui Dumnezeu; nici nu ştie cine este Dumnezeu. Dar omul, în care locuieşte Duhul Sfânt, Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi vede că El este Tatăl său cum trebuie să se apropie de El şi cum trebuie să ceară şi ce trebuie să ceară de la El. În vremea rugăciunii, gândurile lui sunt rânduite, curate şi îndreptate către o singură ţintă, spre Dumnezeu şi cu rugăciunea lui el poate îndeplini chiar totul.

361. Neliniştea duhului şi patimile strică sângele şi vatămă în sine sănătatea. Postul şi în genere viaţa pustnicească, este cel mai bun mijloc pentru păstrarea sănătăţii şi pentru înflorirea ei. Rugăciunea introduce Duhul în lăcaşurile lui Dumnezeu, unde se află rădăcina vieţii, iar din Duh se împărtăşeşte şi trupul cu aceeaşi viaţă. Duhul zdrobit, simţurile pocăite şi lacrimile nu micşorează puterile ci le adaugă, fiindcă aduc sufletul la o stare îmbucurătoare.
Dumneata doreşti ca zdrobirea şi lacrimile să nu le pierzi niciodată. E mai bine să doreşti, ca să domnească în dumneata întotdeauna duhul unei adânci smerenii. Fiindcă din ea vin şi zdrobirea şi lacrimile, din ea vine şi faptul că ele nu înfumurează, fiindcă vrăjmaşul vicleneşte în aşa fel, încât vrea să nască şi din aceasta iarba cea otrăvitoare.
În împletirea cu zdrobirea de sineţi vin şi duhurile duhovniceşti. Adevărata zdrobire a inimii ştie să nu stânjenească o adevărată bucurie şi vieţuieşte prieteneşte cu ea, chiar ascunzându-se întrucâtva sub ea.
Dar cum stai cu preţuirea de sine? Ia, sau ţine întotdeauna sabia smereniei şi nimicniciei şi taie fără milă capul celui dintâi răufăcător de-al nostru.

362. Ia aminte la tine însuţi şi te lămureşte, sau mai bine-zis să-ţi spun din nou ceea ce am grăit. Propăşirea în viaţa duhovnicească ajunge să fie vădită printr-o conştiinţă din ce în ce mai mare a netrebniciei proprii, în înţelesul deplin al acestui cuvânt, fără nici un fel de îngrădire, aşa încât de îndată ce te preţuieşti pe tine însuţi, în orice privinţă ai face-o, ceva merge strâmb. Şi e primejdios. Vrăjmaşul se va aşeza alături şi va începe să-şi întoarcă privirea în altă parte, iar în acest timp el îţi va arunca o piatră în cale, de care te vei putea poticni. Sufletul care îşi dă preţ sieşi este la fel ca cioara, care a scăpat brânza. Să-ţi ajute Dumnezeu să te desăvârşeşti în a nu-ţi vedea faptele şi ostenelile proprii. Şi mai îngrijeşte-te să ai mai puţine închipuiri în sufletul tău şi mai multe gânduri şi simţăminte. Mijlocul prin care se curmă curgerea închipuirilor este rugăciunea minţii pe care ai început-o. Va veni o clipă, când vei simţi că a stat curgerea lor, cum a stat şi curgerea sângelui la femeia din Evanghelie (Luc. 8, 14).

363. Numai Dumnezeu şi sufletul, iată monahul. Cum poţi ajunge până aici? Cum vrei, numai să ajungi; fiindcă de îndată ce cineva nu este aşa, acela nici nu este monah. Dar oricât de greu ar fi aceasta, vine duhul râvnei şi împrăştie toate spaimele. Acest duh nu poate fi stăvilit. El se află, este primit de inimă şi pricinuieşte mari răsturnări înăuntru. De aici se trage obârşia tuturor monahilor adevăraţi! Ca să spunem mai drept, monahii nu se fac ei singuri monahi. Sunt naturi liniştite dar care nu sunt vrednice de nevoinţele cele aspre ale lepădării de sine. Pentru unii ca aceştia, este mai potrivit să trăiască smerit, în simplitatea inimii, făcând bine şi ajutând oricui care este în nevoie.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul