Patericul Solovetului

Ucenicul Ioan Sorokin

Originea. Fuga din ţară. Viaţa peste graniţă. Exilul în mănăstirea Solovăţ. Visul minunat. Întoarcerea la ortodoxie. Sfârşitul.

Încheiem patericul, nu înainte de a aminti despre un bătrân-prunc, care a trăit 78 de ani, dar care, de fapt, şi-a cuprins viaţa numai în 38 de zile, pe nume Ivan Vasilievici Sorokin, ţăran şerb din gubernia Kaluga, care a fost născut şi educat în schismă. Fugind din ţară, mai mult de jumătate din viaţa sa a petrecut-o peste hotare în refugiul schismaticilor din Belokriniţk, unde a fost tuns în monahism, cu numele Iraclie. Întors în ţară să se întâlnească cu ai săi, el a fost arestat şi trimis în mănăstirea Solovăţ, sub escortă strictă, fiind îndrumat şi lămurit să se lepede de rătăcirile lui. Zece ani a petrecut el în insula Solovăţului, rămânând neclintit în convingerile sale şi, se vedea că dorea să-şi sfârşească viaţa în nepocăinţă. Dar Bunul Dumnezeu, nevoind moartea păcătosului, a găsit şi această oaie rătăcită şi a adus-o în staulul Sfintei Biserici. Mult timp a refuzat el să citească acele cărţi care condamnau pe schismatici, dar odată a citit descrierea călătoriei monahului Partenie, care se întorsese din schismă, şi lectura aceasta a trezit în el unele îndoieli cu privire la convingerile sale. El a început să-L roage pe Dumnezeu ca să-l lumineze. „Într-o dimineaţă, – chiar el povestea – după rugăciunea din chilie, în care cu lacrimi îl rugam pe Dumnezeu să-mi arate calea pe care să merg, am adormit şi am auzit un glas care-mi spunea: „intră în Biserică, pentru că în afara Bisericii nu te mântuieşti“. Eu am răspuns: „în Biserică se găseşte multă pleavă şi ispite“. Glasul mi-a şoptit: „ce ai tu cu toate acestea? Tu vei fi grâu din cel mai ales“. Eu am mai adăugat: „Dar în Austria este Biserică cu episcop şi preoţi“. Glasul mi-a răspuns: „Biserica din Austria nu e Biserică, pentru că ea s-a despărţit de Biserica de răsărit şi în ea nu este mântuire“. Cu aceasta visul minunat s-a terminat şi iată că Ioan, care nu păşise în viaţa lui pragul Bisericii, a venit la Biserică pe 6 ianuarie, de praznicul Arătării Domnului.
Solemnitatea marii sărbători, cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, ceremonia maiestuoasă de sfinţire a apei, cu urale de „mulţi ani trăiască“ la adresa ţarului, Sinodului şi tuturor creştinilor dreptmăritori, încăperea luminoasă, mulţimea de preoţi evlavioşi şi cântările armonioase ale călugărilor – toate acestea au influenţat puternic sufletul celui rătăcit şi aici s-a încredinţat că în Biserica ortodoxă lucrează harul lui Dumnezeu, pe care cei orbiţi în zadar îl caută în pseudoierarhia din Belokriniţk. Din acel moment Ioan a început să se ducă la Biserică în fiecare zi, căindu-se cu lacrimi de rătăcirile sale şi, la 17 aprilie 1860, cu permisiunea Sfântului Sinod, a devenit membru al Bisericii pravoslavnice şi a fost primit în rândul obştei, cu dreptul să poarte rasă. Dar şi după aceasta, el continua să-şi facă cruce cu două degete. Aducându-i aminte despre aceasta chiar părintele, acesta a început să se roage cu credinţă şi nădejde lui Dumnezeu ca El însuşi să-l încredinţeze despre adevărul folosirii în Biserică a celor trei degete la închinare. Şi iată că, într-o noapte, stând la rugăciune, Ioan a auzit desluşit o voce: „crede toate care ţi se spun; ţie îţi grăiesc adevărul“. Cu o nespusă bucurie, el a unit în acea clipă cele trei degete şi s-a însemnat cu semnul crucii. Acum el a devenit cu adevărat fiu al Bisericii, iar peste câteva zile a adormit în pace la 25 mai, petrecând în sânul obştei ca rasofor 38 de zile.
În ultimele clipe din viaţă, părintele care priveghea la patul lui, temându-se ca vrăjmaşul să nu-i clatine credinţa în Sfânta Biserică, l-a întrebat încet: „nu te tulbură acum nici un fel de gând?“ şi a auzit răspunsul: „nu, părinte, eu am pace în suflet şi-I mulţumesc pentru aceasta lui Dumnezeu“. Trebuie precizat faptul că Ioan şi între rascolnici a dus o viaţă de înfrânare şi feciorie şi se deosebea de ceilalţi schismatici prin blândeţea şi îngăduinţa sa faţa de toţi acei care nu erau de acord cu părerile lui. Îndrumările care i se dădeau, el le asculta cu atenţie; astfel el a ajuns să-şi recunoască rătăcirile şi să moară împăcat, în sânul Bisericii dreptmăritoare.