Religio

Cartea:

Cărți

Viaţa şi scrierile lui Marcu Ascetul

Marcu Ascetul a trăit în apropiere de Nil Ascetul. Şi el a fost, se pare, mulţi ani egumen al unei mânăstiri de lângă Ancyra, din Galatia. De acolo s-a retras mai târziu într-o pustie, unde a murit în prima jumătate a veacului al V-lea. În care pustie s-a retras nu se ştie. Ca şi Nil, tot aşa şi Marcu Ascetul este un învăţăcel sau cel puţin un admirator al Sfântului Ioan Gură de Aur.
Fotie aminteşte nouă scrieri ale lui Marcu Ascetul. Toate aceste nouă scrieri s-au păstrat până azi. Ele sunt:
1. Despre legea duhovnicească86(De lege spirituali, în P. G. 65, 906A–930B şi în Filocalia greacă, vol. I, ed. a II-a, pp. 56–63. Textul din Filocalie e împărţit în 200 de capete, cel din P.G., în 201.). Ea vrea să explice cum se înţelege şi cum trebuie împlinită legea duhovnicească de care vorbeşte Apostolul Pavel (Rom. VII, 14). Această „lege duhovnicească“ cuprinde idealul desăvârşirii morale şi diferitele capete înfăţişează tot cercul datoriilor morale ale omului.
2. Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptăţesc din fapte.87(De his qui putant se ex operibus iustificari, în P. G. 65, 930C–966A şi în Filocalia greacă, vol. I, ed. a II-a, pp. 63–73. Textul din P. G. e împărţit în 211 capete, cel din Filocalia, în 226.) După cum arată cuvintele de la sfârşit şi o traducere siriacă, această scriere a fost la început una cu cea de mai înainte.
3. Despre pocăinţă.88(De pœnitentia, în P. G. 65, 966B–983D.) În aceasta se arată că pocăinţa e necesară pentru toţi, fără excepţie, şi constă în „alungarea gândurilor, în rugăciune neîntreruptă şi în purtarea cu răbdare a necazurilor“. Aceste trei virtuţi generale fac pe oameni nepătimaşi (άπαδεϊς). Dar pocăinţa înţeleasă astfel se cuvine să o urmărească toată viaţa atât cei păcătoşi, cât şi cei drepţi, dacă vor să dobândească mântuirea. Nu există în viaţa aceasta un capăt al ei. Prin ea sau prin alte virtuţi începătorii au parte de introducere în evlavie, cei de la mijloc de sporire şi cei desăvârşiţi de întărire. Ele niciodată nu îşi încetează lucrarea decât în cel pornit, din neştiinţă, spre plăceri sau în cel deznădăjduit, sau în cel atins de eroarea novaţiană, care respinge pocăinţa pe temeiul locului din Evrei VI, 1–2. Dar Apostolul Pavel nu leapădă acolo pocăinţa, ci porunceşte ca temelia pocăinţei să rămână botezul cel unic în Hristos, osândind botezul de fiecare zi al creştinilor dintre iudei (P. G. 65, 976C). Sunt de osândit atât cei ce spun că nu mai au lipsă de pocăinţă după botez şi deci pot păcătui fără grijă, cât şi cei ce, ştiind că vor fi iertaţi prin pocăinţă, nu se leapădă de rele. Scriptura, condamnând ambele aceste erori, cere de la toţi pocăinţă fie că păcătuiesc greu, fie că sunt cât se poate de înduhovniciţi, căci „cine dispreţuieşte cele mici, va cădea pe încetul“ (Înţel. XIX, 1). „Când cel înduhovnicit primeşte în sine ceva din cele care nu se cuvin şi zăboveşte pe lângă acel ceva fără să se pocăiască, lucrul acela mic, învechindu-se şi crescând, nu mai vrea să convieţuiască cu omul care l-a primit ca un orfan, ci îl atrage spre înrudirea cu sine, aducându-şi-l aproape de prietenia îndelungată, ca printr-o funie. Şi dacă, luptând prin rugăciune, îl taie de la sine, rămâne aşa de aproape de nepătimire, cât de departe e păcatul săvârşit de patimă. Dar dacă tăria acestui păcat îl duce pe om până la capăt şi-l face să înceteze lupta, în chip necesar acel om va fi cucerit şi de celelalte patimi. (…) Dar vei zice: N-a putut ruga pe Dumnezeu de la început, de când s-a întâlnit cu păcatul, să nu-l lase să cadă până la capăt? Desigur că a putut. Dar dispreţuind acest rău mic, l-a primit cu voia sa ca pe nimic şi nu s-a rugat pentru el, neştiind că acel rău mic se face introducere şi pricină a unuia mai mare“ (P. G. 65, 977B).
Dar chiar cei care ar fi ajuns la atâta desăvârşire încât nu mai păţesc nici aşa ceva trebuie să se căiască toată viaţa pentru vreun cuvânt deşert spus vreodată, pentru vreo supărare asupra fratelui etc. (P. G. 65, 980A).
„Astfel, pentru cele mici şi pentru cele mari pocăinţa rămâne neterminată până la moarte. Deşi nu o putem săvârşi cu fapta până atunci, totuşi suntem datori să o cultivăm cu intenţia. Învaţă de la fire cum nu trebuie să o părăsim până la moarte. Mintea nu se poate opri de la lucrarea raţională, ci, chiar dacă ar fi desăvârşită, lucrează bine pe planul celor de-a dreapta. Iar dacă, pe motiv că e desăvârşită, ar înceta să mai lucreze cele bune, desigur, s-ar apleca spre cele de-a stânga. Dar fiind oprită de la cele de-a stânga, iarăşi e atrasă în chip firesc spre dreapta. Iar lucrarea pe planul celor de-a dreapta constă şi la începători, şi la cei de la mijloc, şi la cei desăvârşiţi în rugăciune în alungarea gândurilor şi în răbdarea necazurilor. (…) Chiar dacă ne-am străduit până la moarte în pocăinţă, nici aşa n-am împlinit datoria noastră. Căci nimic nu cântăreşte cât Împărăţia cerurilor. Precum mâncăm, bem, grăim şi auzim, tot aşa de firesc suntem datori să ne pocăim. (…) Hristos ne-a luat pe garanţie, aşteptând pocăinţa noastră; cine o părăseşte pe aceasta nesocoteşte pe Cel ce ne-a luat pe garanţie“ (P G. 65, 981C).
4. Despre botez sau mai precis Răspuns acelora care se îndoiesc despre dumnezeiescul botez.89(Responsio ad eos qui de divino baptismate dubitabant, în P. G. 65, 986A–1027C.) Este o înfăţişare a efectelor botezului în forma unui dialog. E dezbătută întrebarea dacă botezul şterge cu totul păcatul sau mai lasă ceva din el, care trebuie şters prin silinţe proprii. Botezul, declară Marcu Ascetul, are un efect desăvârşit, întrucât el nu numai şterge păcatul, ci şi împărtăşeşte pe Duhul Sfânt. Cel ce zice: „Văd altă lege în mădularele mele, care se împotriveşte legii duhului meu“ (Rom. VII, 23) nu e cel botezat, ci cel nebotezat încă. Dar lupta e necesară necontenit şi după aceea. Căci harul primit la botez nu-l face pe om neschimbăcios. Acest har e numai puterea dată omului de-a rămâne ferit de păcat. Dacă el nu pune în lucrare această putere prin păzirea poruncilor, cade iarăşi în păcat, dar nu în al lui Adam, ci în al său propriu: „Nu spunem că tot omul care a fost botezat şi a primit harul este după aceea neschimbabil (άτρεπτος) şi nu mai are lipsă de pocăinţă, ci că de la botez, prin darul lui Hristos, ni s-a dăruit harul deplin al lui Dumnezeu spre împlinirea tuturor poruncilor. Deci orice om care l-a primit în chip tainic şi nu împlineşte poruncile, în măsura lipsei pe care n-o împlineşte e biruit de păcat, care nu este al lui Adam, ci al celui neglijent, întrucât luând puterea de-a lucra nu împlineşte lucrul“ (P. G. 65, 1004C).
Se pare că în acest tratat, ca şi în cele de la punctele 1 şi 2, Marcu Ascetul combate masalianismul, care susţinea, pe de o parte, că în sufletul omului se află după botez şi Duhul Sfânt, şi diavolul, iar pe de alta, că orice prezenţă a harului în sine trebuie să o simtă omul.90(Viller-Rahner, op. cit., pp. 177, 216 ş. u.)
Marcu Ascetul răspunde că prin botez se sălăşluieşte în adâncul omului Duhul Sfânt sau harul Lui, sau Iisus Hristos, fiind şters cu totul păcatul. Dar harul rămâne numai ca o putere (δύναμις) spre fapte bune, faptele înseşi având să le săvârşească omul. Şi pe măsură ce le săvârşeşte, se face descoperită prezenţa harului din el. Prin faptul că botezul aşază în noi harul ca putere spre faptă, el ne eliberează, adică ne face capabili să nu mai săvârşim răul, ci să săvârşim binele. Nu se mai lucrează răul prin noi în chip necesar, cum ziceau adversarii lui Marcu, ci numai dacă voim facem răul. Pe de altă parte, aceiaşi adversari afirmau că păcatul strămoşesc nefiind şters prin botez, străduinţele noastre au tocmai rostul de a-l şterge, la ceea ce Marcu răspunde că, dacă ar fi aşa, Hristos n-ar fi avut pentru ce să moară. În realitate, păcatul e şters prin botez, faptele noastre nu mai actualizează puterea harului, care ea a desfiinţat păcatul şi ne-a făcut liberi spre săvârşirea lor. În păcat recădem numai dacă nu prelungim în fapte bune puterea harului, dar atunci cădem nu în păcatul lui Adam, ci în al nostru personal.
„Mărturisim cu adevărat că Sfântul botez este desăvârşit şi în el e ascuns harul lui Hristos, care aşteaptă ascultarea noastră şi împlinirea poruncilor, a căror putere am primit-o prin har“ (P. G. 65, 1001A). „Aţi înţeles din cele spuse înainte că curăţirea s-a făcut tainic (μυτικώς), prin botez, dar efectiv se află prin porunci. Dacă botezându-ne nu ne-am eliberat de păcatul strămoşesc, e vădit că nu putem săvârşi nici faptele libertăţii. Iar dacă putem să le săvârşim pe acestea, e limpede că în chip tainic ne-am eliberat de robia păcatului. (…) Dar pentru neglijarea poruncilor Celui ce ne-a curăţit pe noi suntem stăpâniţi de păcat (ύπό τής άμαρτίας ένεργούμεθα ). Prin urmare, sau arată-mi mie că cei botezaţi nu pot să împlinească poruncile libertăţii şi deci botezul nu este desăvârşit, sau, arătând noi că aceia au primit o astfel de putere, să mărturisească toţi că s-au eliberat prin harul lui Hristos, dar s-au predat pe ei înşişi în robia relelor prin faptul că n-au împlinit toate poruncile şi de aceea s-au făcut iarăşi robi“ (P G. 65, 988A). „Deci tu, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea şi te împodobeşte pentru arătarea Celui ce locuieşte în tine“ (P G. 65, 1005B). „Mărturisim că puterea împlinirii poruncilor am primit-o şi de legăturile morţii ne-am slobozit. Deci suntem datori cu lucrarea. Şi dacă nu împlinim poruncile lui Dumnezeu, harul dat nouă nu se va descoperi“ (P. G. 65, 1008B).
Unii dintre adversari cedau în privinţa faptelor rele, recunoscând că ele stau în puterea noastră. Dar susţineau cu tărie că gândurile păcătoase nu stau în puterea noastră, chiar după ce suntem botezaţi. Ele vin şi ne stăpânesc fără să vrem, fiind o dovadă despre prezenţa păcatului strămoşesc în noi, din care şi izvorăsc.
Urmărind să demonstreze că gândurile păcatului nu provin în noi din păcatul lui Adam, nici nu ne sunt impuse cu sila de Satana, ci sunt produse de noi prin primirea momelii celui rău, Marcu desfăşoară în această scriere o serie de remarcabile analize de ordin psihologic şi pneumatologic. Ni se înfăţişează astfel în chipul cel mai precis înţelesul „atacului“ sau al „momelii“ Satanei, al aşa-numitei προσβολή, prima răsărire a unui gând de păcat, căreia îi dau un rol important aproape toate scrierile din Filocalie şi, în general, toată literatura ascetică a Răsăritului. Se expune apoi procesul ce are loc în suflet în urma ivirii acestui atac, în cursul căruia se formează gândurile păcătoase şi se ajunge la fapta păcatului şi la patimă. „Atacul“ sau „momeala“ care vine de la Satana nu este păcat. El este, după Marcu, gândul simplu şi izolat al păcatului (μονολόγιστος έμφάνεια πράγματος πονηρού), până nu e multiplicat, transformat într-o cugetare dezvoltată, de aplecarea noastră asupra lui şi până nu s-a trezit în noi o dulceaţă, o plăcere pentru el. E un gând-scânteie de care ne dăm seama că nu l-am căutat şi nu l-am produs noi, ci a apărut dintr-odată, singuratic, ca o sugestie din senin şi e încă gând pur, fără nici un amestec de plăcere. El poate să stăruie în noi, dar şi în acest caz, dacă nu-l multiplicăm, nu-l dezvoltăm în imagini şi nu asociem la el o plăcere, nu e păcat. Păcate sunt abia „gândurile“ pe care le rodim noi din acel „atac“, dar ele nu ni se impun cu sila, ca o creştere dintr-un păcat strămoşesc ce l-am purta în noi sau ca o copleşire a noastră, fără să vrem, de către puterea satanică (P. G. 65, 1016A). Este adevărat că adeseori aceste gânduri ni se înfăţişează ca având o putere silnică asupra noastră, încât nu putem scăpa de ele. Dar aceasta se datoreşte faptului că prin obişnuinţă ne-am făcut iarăşi robi patimilor şi gândurile alimentate de ele nu le mai putem alunga dintr-odată, ci ne trebuie o luptă îndelungată pentru a topi treptat în noi puterea patimilor care dau sevă acestor gânduri.
„Cine, crezând dumnezeieştii Scripturi şi împlinind poruncile Domnului, nu ştie că (…) gândurile nu ne stăpânesc prin forţa lor, ci prin puţinătatea credinţei noastre şi prin lipsa împlinirii poruncilor? De aceea nu toţi suntem într-o stare egală şi nu toţi suntem purtaţi de aceleaşi idei, deoarece pricinile gândurilor stau în voia noastră. Dacă ar fi silnice aceste pricini, avându-şi originea de la Adam, am fi stăpâniţi toţi la fel şi inevitabil. Dar nu este aşa. Să nu fie! Căci, iată, vedem că nu toţi suntem purtaţi la fel, nici la aceleaşi timpuri, nici spre aceleaşi lucruri, ci fiecare pe cât a crezut Domnului în privinţa bunurilor viitoare, dispreţuind slava omenească şi patima voluptăţii, pe atât a scos afară şi gândurile, şi se află mai liniştit decât cel împătimit de voluptate. De aceea ne deosebim unul de altul şi în concepţii, şi în viaţă. Noi vrem să mistificăm adevărul când căutăm să stingem gândurile nu prin credinţa în Iisus, adică nu prin lucrarea poruncilor Lui, nici prin umilinţă şi smerită cugetare, împreunate cu durerea inimii, ci rămânând în voluptatea ascunsă, adică în slava deşartă şi în dorul de-a plăcea oamenilor, în părerea de sine şi în închipuirea biruinţei şi a mândriei noastre, şi a altora ca acestea, pe care neizbândindu-le înmulţim gândurile poftitoare. De aceea nu putem să le stingem. De ce încercăm să înlăturăm în chip nedrept efectele, păstrând pricinile din care provin?“ (P. G. 65, 1020D).
Un loc însemnat are în viaţa duhovnicească, aşa cum o descrie Marcu Ascetul, inima. Este cel dintâi dintre autorii din Filocalie la care inima primeşte o asemenea importanţă. Evagrie, Ioan Casian, Nil consideră aproape exclusiv mintea ca loc şi ca factor central al fiinţei omeneşti. Ioan Casian aminteşte de câteva ori locul din Proverbe IV, 23 despre străjuirea inimii, dar fără nici o analiză, fără a stărui asupra rolului inimii în viaţa duhovnicească.91(Vezi supra, pp. 101, 102–103, 114, 120–121.) La Marcu Ascetul inima are o mare importanţă în raport cu procesul transformării „atacului“ satanic în gânduri păcătoase. Anume starea de puritate a omului e caracterizată prin unirea dintre minte şi inimă. Când mintea se desparte de inimă, dă loc în sine „atacului“ satanic. „Noi am primit porunca să nu ne îngrijim de nimic, ci să ne păzim cu toată stăruinţa inima (ibidem) şi să căutăm înlăuntrul nostru Împărăţia cerurilor. De aceea, când se desparte mintea de inimă şi se opreşte din căutarea amintită, îndată dă loc atacului diavolului şi se face aptă să primească sugestia rea.“ Dar dacă mintea, după o luptă anumită, s-a eliberat de „atacul“ satanic, are iarăşi puterea „să ia aminte la inimă şi să o păzească cu toată străjuirea, încercând să pătrundă neturburată în cele mai dinlăuntru cămări ale ei, unde nu suflă vânturi de-ale gândurilor rele, care împing cu sila şi sufletul, şi trupul în prăpăstiile voluptăţii şi le aruncă în fântânile de asfalt“ (P G. 65, 1016B).
Întrucât conţinutul acestei scrieri alcătuieşte un fundament doctrinar pentru multe din manifestările vieţii ascetice şi mistice răsăritene, şi în special pentru metodele rugăciunii mintale, ne-am gândit să o traducem şi să-i facem loc în această ediţie românească a Filocaliei, chiar dacă nu e cuprinsă în ediţia greacă.
5. Sfaturi folositoare de suflet către Nicolae.92(Ad Nicolaum præcepta animae salutaria, în P. G. 65, 1027D–1054B şi în Filocalia greacă, vol. I, ed. a II-a, pp. 73–81.) Este o epistolă prin care Marcu răspunde la o scrisoare a ascetului Nicolae din Ancyra, un tânăr prieten al său, după ce el s-a retras din Ancyra în pustie şi nu-i mai poate da sfaturi cu grai viu, ca mai înainte. Ca cel mai bun mijloc pentru a-şi stăpâni patimile îi recomandă gândul statornic la binefacerile lui Dumnezeu, dintre care cea mai mare este întruparea şi suferinţele purtate de Hristos pentru noi. Cele trei rele care ameninţă necontenit sufletul sunt uitarea, lenea şi neştiinţa. Împotriva lor trebuie să se lupte cu amintirea binefacerilor lui Dumnezeu, râvna şi cunoştinţa luminată.
6. Dispută cu un scolastic.93(Disputatio cum quodam causidico, în P. G. 65, 1071A–1102D.) Este un dialog între un ascet bătrân, care e Marcu, şi un avocat. Avocatul cere socoteală despre teza susţinută de monahi că făcătorii de rele nu trebuie traşi la judecată. Fără a se lăsa convins, avocatul pleacă şi bătrânul ascet continuă să vorbească despre acest lucru cu „fraţii“.
7. Consfătuirea minţii cu sufletul.94(Consultatio intellectus cum sua ipsius anima, în P. G. 65, 1103A–1109C.) Adevărurile dezvoltate în scrierea despre botez le înfăţişează acum mintea înaintea sufletului. Ea vrea să-i arate că e o greşeală să creadă că păcatul lui vine de la Adam sau de la diavolul, sau din influenţa altor oameni.
8. Despre post.95(De ieiunio, în P. G. 65, 1110D–1118A.) Lămureşte în patru capitole însemnătatea postului. Postul nu trebuie să trezească mândrie. „Cine e mândru nu se cunoaşte pe sine. Căci de s-ar cunoaşte pe sine şi prostia care se cuprinde în el, nu s-ar mai mândri. Iar cine nu se cunoaşte pe sine cum poate să cunoască pe Dumnezeu?“ (P.G. 65, 1116C).
9. Despre Melchisedec.96(De Melchisedech, în P. G. 65, 1118A–1139C.) Este un tratat dogmatic polemic îndreptat împotriva unor oameni care, bazaţi pe cap. VII al Epistolei Sfântului Apostol Pavel către evrei, susţineau că Melchisedec a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de a se fi întrupat din Fecioara Maria. Altfel n-ar fi fost fără tată, fără mamă, fără înaintaşi şi preot în veci. Această părere, pe care o respinsese şi Epifanie, o combate Marcu în chip temeinic.
Toate aceste scrieri le-a alcătuit Marcu la Ancyra, înainte de a se retrage în pustie. Numai Epistolă către Nicolae Monahul şi poate scrierea Despre post le-a compus în timpul petrecerii în pustie.
Afară de aceste nouă scrieri, în P. G. mai este publicată sub numele lui Marcu o scriere intitulată Capete despre trezvie, cuprinzând 26 de capete şi două întrebări şi răspunsuri.97(Capitula de Temperantia, în P. G. 65, 1054C–1070D.) Dar scrierea aceasta nu e a lui Marcu, ci o combinaţie mai târzie din sentinţele lui Maxim Mărturisitorul şi din Omiliile lui Macarie Egipteanul.98(Primele 25 de capete din această scriere a lui Marcu corespund astfel cu anumite capete din cele două centurii (Centuria I–II) ale lui Maxim Mărturisitorul: Περί θεολογίας καί τής ένσάρκου οίκονομίας (P. G. 90, 1084A–1176A; scrierea aceasta o traduc şi în Filocalia de faţă):
Maxim: Centuria 133, 39, 43, 53, 54, 67, 81, 82, 83, 84, 94, 96
Marcu: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12
Maxim: Centuria II 9, 13, 31, 33, 46, 48, 49, 59, 73, 75, 79, 82, 89
Marcu: 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25
Iar cap. 26 din Marcu corespunde cu cap. 15 din Centuria I a lui Maxim din Cele cinci centurii despre virtute şi păcat (P. G. 90, 1185A). M. Viller socoteşte că Maxim Mărturisitorul a împrumutat de la Marcu (Aux sources de la spiritualité de S. Maxime, în „Revue d’Ascétique et de Mystique“, nr. 42, 1930, pp. 157–158). Dar adevărul nu poate fi acesta.)
Probabil că de la Marcu este şi scrierea Împotriva nestorianilor99(În ’Ανάλεκτα ίεροσολυμιτικής σταχυολογίας, Sankt Petersburg, 1891, J. Kunze, biograful cel mai de seamă al lui Marcu (Markus Eremita, Leipzig, 1895), susţine că e a lui Marcu Ascetul.), publicată de A. Papadopulos Kerameus după un manuscris din Ierusalim, din veacul al XIII-lea, şi în cazul acesta Marcu trăia încă pe la anul 430.100(Pentru informaţiile despre Marcu Ascetul am folosit, de asemenea, O. Bardenhewer, op. cit., vol. IV, pp. 178–186, şi Viller-Rahner, op. cit., pp. 175–177.)

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul