Religio

Cartea:

Cărți

Viaţa şi scrierile lui Nil Ascetul

Sub numele lui Nil tradiţia ne-a lăsat o mulţime de scrieri duhovniceşti, care cu siguranţă sunt de la mai mulţi autori. De pildă, autorul colecţiei de Scrisori61(Epistolae; P. G. 79, 82A–582B.) în patru cărţi pare să fie deosebit de autorul celor şapte Povestiri62(Narrationes; P. G. 79, 589A–693A. La acest rezultat a ajuns K. Heussi în cercetările sale, aşternute în mai multe scrieri, dintre care amintim Untersuchungen zu Nilus dem Aszetem, în Texte und Untersuchungen zur Geschichte der altchristlichen Literatur, 42, 2, Leipzig, 1917.), care descriu omorârea călugărilor de la muntele Sinai din prilejul unei năvăliri a barbarilor în acel loc sfânt. Scrisorile mărturisesc că sunt alcătuite de un egumen al unei mânăstiri de lângă sau din Ancyra (Ankara de azi). Iar în Povestiri ni se înfăţişează ca povestitor un bătrân pustnic, care a părăsit de dragul lui Dumnezeu toate şi s-a retras, împreună cu fiul său, Teodul, la muntele Sinai, ducând viaţă de pustnic. Acolo s-a întâmplat după câtăva vreme incursiunea barbarilor şi omorârea multor monahi, din care prilej Teodul a fost luat în robie, iar bătrânul său tată a scăpat cu fuga. Însă Teodul a reuşit să scape din robie şi să se întâlnească cu tatăl său.
Deşi bătrânul din aceste Povestiri nu-şi dă numele, el a fost socotit una cu Nil, căruia i s-a alcătuit astfel uşor o biografie pe baza datelor din Povestiri şi i s-au atribuit şi Scrisorile, şi toate celelalte scrieri ce sunt păstrate sub numele lui. În sinaxarul din Constantinopol din veacul al X-lea63(Sinaxarul acesta este editat de H. Delehaye în Propylaeum ad Acta SS. Novembris, Bruxelles, 1902, p. 217.) şi la istoricul Nichifor Calist64(Nicephorus Callistus Ecclesiasticae Historiae 14, 54; P. G. 146, 1256A.) din veacul al XIV-lea această biografie are următoarea formă: Nil, născut dintr-o familie de neam ales din Constantinopol, deţinea pe timpul împăratului Teodosie (379–395) înalta slujbă de prefect al Capitalei. El trăia într-o căsătorie fericită, având un fiu şi o fiică. Din dragoste de Dumnezeu a părăsit viaţa sa fericită în această lume şi s-a retras cu fiul său, Teodul, la Sinai, în vreme ce soţia sa s-a retras cu fiica ei în pustia Egiptului. Hoardele barbare au scăldat într-o baie de sânge muntele Sinai. Nil a scăpat prin fugă, Teodul a fost luat în prinsoare. Reuşi însă curând să scape şi să-şi afle tatăl pierdut. Episcopul de Elusa, la graniţa dintre Arabia şi Palestina, sfinţi întru preot atât pe tată, cât şi pe fiu. Restul vieţii îl petrecu Nil iarăşi în muntele Sinai.
Dar datele acestea, luate în cea mai mare parte din Povestiri, nu se potrivesc cu autorul Scrisorilor care se pare că a alcătuit cele mai multe din scrierile cunoscute sub numele lui Nil. Acesta, după ce s-a făcut monah, a trăit, dacă nu tot timpul, cel puţin timp îndelungat la Ancyra, în Galatia. El n-a fost pustnic, ci monah chinovit şi egumen de mânăstire. În Scrisori el se înfăţişează statornic ca învăţător al monahilor tineri. El cere mereu ca monahul să rupă toate legăturile care-l leagă de rudenii, ceea ce nu se potriveşte cu bătrânul de la Sinai, atât de legat de fiul său. Astfel, numele Nil Sinaitul, folosit în timpul mai nou tot mai mult, nu pare a fi potrivit pentru autorul nostru. Mai potrivit e numele mai vechi, Nil din Ancyra sau Nil Ascetul. Lipseşte orice ştire că acest Nil ar fi fost vreodată la Sinai. El se bucura pe la sfârşitul veacului al IV-lea de o autoritate mare. Din corespondenţa sa aflăm că conducătorul goţilor, Gainas, care a murit probabil la 23 decemvrie anul 400, intrase în tratative teologico-dogmatice cu Nil. La o cerere a împăratului Arcadie de-a se ruga pentru Constantinopolul cel greu încercat „de cutremure dese şi de foc ceresc“, Nil îi răspunde într-o scrisoare din anul 407, că nu-i poate împlini dorinţa, pentru că aceste bătăi vin din pricină că „a fost exilat stâlpul Bisericii, lumina adevărului, trâmbiţa lui Hristos, Preafericitul episcop Ioan“65(Epistola II, 225; P. G. 79, 336A.) Faptul acesta şi folosirea scrierilor Sfântului Ioan Gură de Aur arată că Nil a fost un mare admirator al aceluia. Din alte scrisori se vede că Nil a apucat şi vremea certelor nestoriane, reprezentând învăţătura cea dreaptă a Bisericii. Întrucât pare să fi trăit până la o vârstă înaintată, a putut vieţui până pe vremea Sinodului de la Efes (431).
Scrierile care îi aparţin în chip aproape sigur lui Nil Ascetul sunt următoarele:
1. Colecţia amintită de Scrisori, împărţită în patru cărţi. Din cele 1061 de scrisori, unele au rezultat din îmbucătăţirea unor scrisori mai mari sau din închegarea la un loc a unora mai mici; altele ni se înfăţişează într-o formă ciuntită; unele iarăşi sunt dublete aproape literale ale altor scrisori sau extrase din anumite scrieri ale lui Nil, sau ale altor scriitori, mai ales ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Dar abstrăgând de aceste operaţii pe care le-au putut săvârşi copiştii cei mai vechi sau, în parte, chiar Nil, corpul Scrisorilor reprezintă o unitate şi vine, în general, de la acelaşi egumen din Ancyra. Este o corespondenţă de duhovnic care se adresează unor persoane din toate straturile sociale, dar mai ales călugărilor şi preoţilor, înfăţişându-le idealul vieţii desăvârşite, care se ajunge prin modelarea treptată a eului propriu după chipul lui Iisus Hristos, căruia nu trebuie să-I fim numai învăţăcei, ci şi imitatori. În acest scop se cere o biruinţă asupra patimilor trupului, o întoarcere a sufletului înlăuntrul său pentru găsirea liniştii şi a stării de nepătimire, condiţia neapărată pentru unirea cu Dumnezeu prin contemplare. Harisma nepătimirii depline nu se poate câştiga încă în viaţa pământească. Pentru a ajunge la nepătimire se cere o luptă îndelungată şi necurmată, dar ea se capătă numai prin darul lui Dumnezeu. Lupta continuă e necesară şi din motivul că omul cât trăieşte poate oricând să cadă iarăşi în starea pătimaşă. Dar asceza nu e un scop în sine, ci numai un mijloc pentru a scăpa de patimi, a ajunge adică la nepătimire (άπάδεια). În Scrisori, ca în toate scrierile sale, Nil se dovedeşte un mare maestru în tâlcuirea alegorică a Sfintei Scripturi, îndeosebi a Testamentului Vechi.
2. Tot al lui Nil este Cuvântul ascetic66(În P. G. 79, 719A–810D, cu titlul Tractatus de monastica exercitatione.), în care sunt multe texte paralele cu cele din scrisori. El a fost adresat unor călugări chinoviţi, cu viaţa moleşită, pe la anul 425. În această scriere Nil începe prin a arăta ce este monahismul, această adevărată filozofie a vieţii lăsată nouă de Hristos şi practicată într-un chip înălţător de înaintaşi (cap. 1–5). Descrie apoi decăderea lui prin preocuparea de cele materiale şi combate cu tărie această tendinţă (cap. 6–19). O mare parte din scriere se ocupă cu datoriile egumenilor şi cu însuşirile lor (cap. 20–44). Deosebit de frumoasă e partea în care arată temeiurile pentru care cei ce au îmbrăţişat viaţa monahală nu trebuie să mai păstreze nici o legătură cu lumea (cap. 45–75). Folosind ideea lui Aristotel, încetăţenită în asceza creştină de Evagrie, că orice lucru văzut, orice idee cunoscută dă o anumită formă minţii, Nil spune că monahii, despărţindu-se de lume, au hotărât să şteargă din mintea lor toate formele lucrurilor care stârnesc în ei patimile. Dar, dacă revin la amintirea acelor lucruri sau la griji asemenea celor din lume, continuă a se vărsa în ei râul formelor care le angajează sufletul în cele de jos. „De vor intra alte şi alte forme, nu va putea şterge (monahul) nici pe cele de mai înainte, cugetarea fiind ocupată cu cele ce vin. Prin aceasta, osteneala pentru a tăia patimile se face în chip necesar mai grea, acestea căpătând putere din creşterea lor treptată şi acoperind puterea de străvedere a sufletului cu închipuirile care se adaugă mereu, asemenea unui râu în curgere necontenită. Cei ce vor să vadă uscată albia râului, rămânând în ea doar câteva lucruri vrednice de cunoscut, nu folosesc nimic scoţând apa din locul în care cred că se află ceea ce caută, apa care curge de din sus, umplând îndată locul golit. Dar de vor opri cursul de mai în sus, li se va arăta pământul fără osteneală, apa rămasă ducându-se la vale de la sine şi lăsându-le pământul uscat pentru a afla cele dorite. Tot aşa, este uşor a goli formele care dau naştere patimilor, când simţurile nu mai aduc pe cele din afară. Dar când acestea trimit înăuntru ca un torent chipurile supuse simţurilor, nu este numai greu, ci cu totul cu neputinţă a curăţi mintea de o asemenea inundaţie“ (cap. 48; P. G. 79, 778B–779B). Nil nu urmăreşte în scrisul lui sufletul până la întâlnirea pozitivă cu Dumnezeu. Dar descrie toate treptele până în preajma acestei întâlniri, dintre care cea mai înaltă este curăţirea completă a lui de orice formă, pentru ca, dezmărginit de orice contur, să poată primi pe Cel nemărginit. Nil descrie toată desfăşurarea efortului negativ al sufletului, adică asceza propriu-zisă, ca să se oprească la punctul unde asceza trece în mistică, efortul negativ în trăirea tainicei prezenţe pozitive a lui Dumnezeu.
Dar Aristotel spusese că mintea nu numai că primeşte întipăririle chipurilor exterioare, ci dă şi formă lucrurilor văzute şi cunoscute.67(A se vedea o analiză a acestor idei ale lui Aristotel la Laberthonière, Esquisse d’une philosophie personnaliste, Vrin, Paris, 1942.) Nil încetăţeneşte în asceza creştină şi această idee. S-ar părea că avem aci o contrazicere. Dacă lucrurile dau forma lor minţii, cum mai dă şi sufletul o formă lucrurilor?
Aci intervine puterea patimilor, de care ţinând seama aceşti scriitori creştini dau teoriei lui Aristotel un aspect nou şi un plus de evidenţă. Lucrurile dau minţii forma lor nu numai întrucât mintea se strânge după fiecare, cum se strânge un elastic după forma lucrului pe care îl cuprinde, ci şi întrucât orice lucru privit face să se adauge la cunoaştere o poftă, o dorinţă, o patimă după el. Şi, odată ce mintea este invadată de o anumită patimă sau de mai multe, care stăpânesc în ea statornic, toate lucrurile pe care mintea le priveşte după aceea sunt văzute prin prisma acelei patimi, a acelui interes. Dacă, aşadar, patima este aceea care face mintea să dea lucrurilor create anumite forme, lipsa patimii nu va mai lega mintea de lucruri sau în orice caz o va face să le acorde o privire „simplă“, cum spune Evagrie şi apoi Sfântul Maxim Mărturisitorul, care nu o împiedică de-a vedea pe Dumnezeu, ci tocmai o ajută. Privirea „simplă“ a lucrurilor, privirea lor ca făpturi simple ale lui Dumnezeu nu fereşte mintea numai de înţepenirea ei în forme învârtoşate, primite de la lucruri, ci şi de popularea spaţiului din jur cu asemenea forme, aşadar de amândouă piedicile care stau în calea vederii lui Dumnezeu Cel nemărginit, Cel dincolo de forme. Mintea îşi păstrează vioiciunea, elasticitatea, putând trece uşor de la privirea lucrurilor mărginite la contemplarea lui Dumnezeu Cel nemărginit. Nu mai e patima cu rostul ei de clei între mine şi lucruri, cu rostul ei de anchilozare a minţii în forme mărginite şi de închidere a ei într-o lume de forme mărginite. Să observăm că „forma“ dată de minte lucrurilor le împrumută totodată o consistenţă pe care lucrurile nu o au în ele însele. Iată cum prezintă Nil Ascetul acest rol al patimilor: „Sufletul, care se odihneşte de mulţi ani între lucrurile vieţii, şade lângă idoli, care prin ei sunt fără formă, dar primesc forma de la meşteşugul omenesc. Căci oare nu e un lucru fără formă bogăţia şi slava, şi celelalte lucruri ale vieţii care nu au în ele nimic statornic şi hotărât, ci, simulând adevărul printr-o asemănare uşor de întocmit, primesc de fiecare dată alte şi alte schimbări? Formă le dăm noi când, prin gânduri omeneşti, născocim închipuirea unui folos lucrurilor care nu slujesc spre nimic. Căci când lărgim necesitatea strictă a trupului într-un lux fără rost, pregătind mâncarea cu nenumărate bunătăţi şi pe urmă, învinuiţi de această deşertăciune, ca unii ce am urcat în deşert la consumaţii desfătătoare o trebuinţă ce putea fi împlinită cu puţin, făurim apărări ca pentru lucruri ce eram datori să le facem, ce facem altceva decât să ne silim să dăm formă materiilor fără formă?“ (cap. 54–55; P G. 79, 785C–788D).
Dintr-un alt punct de vedere, dorinţele, patimile şi peste tot legătura cu lucrurile lumii sunt asemănate de Nil cu nişte veşminte de care omul poate fi prins în lupta cu puterile contrare sau care îl pot împiedica în alergarea sa spre desăvârşire. De aceea, omul care s-a dezbrăcat de patimi e asemenea unuia care luptă gol în arenă şi adversarul nu are de ce să-l mai prindă. Asemănarea aceasta o desfăşoară Nil Ascetul pornind de la întâmplarea dintre soţia lui Putifar şi Iosif, care, prins de veşminte de către aceea, şi le lasă în mâinile ei şi fuge: „Veşmintele sunt lucrurile trupeşti prin care, prinzând plăcerea pe cineva, îl atrage la ea şi cel ce le ţine pe sine va fi trântit la pământ în lupta cu cei ce le-au dezbrăcat. Astfel, luptătorul pentru neprihănire când s-a văzut pe sine tras cu sila spre plăcere şi spre unirea împreunării, apucat de ceea ce era mai trebuincios trupului (adică de veşmânt), învăţând că trebuia să se afle gol în casă cu stăpâna care poate să-l biruiască cu sila, părăsindu-şi veşmintele a fugit şi a ieşit afară, umblând, ca în rai, gol în virtutea lui, asemenea omului dintâi care primise de la Dumnezeu ca pe-o cinste deosebită dezbrăcarea, până ce prin neascultare a ajuns la trebuinţa hainelor. Căci, până ce se lupta cu vrăjmaşii care îl sfătuiau să calce porunca lui Dumnezeu stătea gol în arenă ca un luptător, dar după ce a fost biruit şi scos afară din luptă s-a îmbrăcat după cum se cuvenea, lepădând dezbrăcarea deodată cu deprinderea de luptător“ (cap. 65; P. G. 79, 788D). Că în asemănarea aceasta se cuprinde mult adevăr psihologic, ne dovedeşte faptul că ea a fost reluată în timpul mai nou şi întemeiată printr-o puternică analiză existenţială a omului de către L. Binswanger, fără să ştie de Nil Ascetul.68(Grundformen und Erkenntnis menschlichen Daseins, Zürich, Max Niehaus Verlag, 1942, pp. 266–375.) Orice parte, însuşire sau slăbiciune prin care un om poate fi prins de alt om sau de un lucru oarecare e asemănată de Binswanger cu un mâner, iar mijlocul prin care poate fi prins, cu o mână. Poţi prinde pe cineva spiritual prin urechea sa, impresionându-l prin ceea ce îi spui, prin cuvântul ce şi-l dă, făcându-l responsabil de păzirea lui, sau prin nume, strigându-l. Prinderea cuiva prin pasiuni o numeşte Binswanger „prinderea prin locurile slabe“. Restrângându-ne la această grupă de „locuri slabe“ care denotă într-adevăr slăbiciunea omului, am putea spune, în termeni creştini, că mânerele prin care poate fi prins cineva sunt patimile sau dorinţele, iar mâna care îl poate prinde este ispita.69(Asemănarea aceasta e intuită şi în expresia curentă românească, „trebuie să ştii de unde să-l iei pe cutare“. Şi unii caută să se iniţieze temeinic în această artă păcătoasă, pe care o întemeiază, zice-se, pe o serioasă cunoaştere de oameni.) De pildă, iubirea de slavă deşartă este un mâner care poate fi prins prin linguşire, lăcomia pântecelui un mâner care poate fi prins prin arătarea unor mâncări gustoase, înclinaţia spre desfrânare, prin faţa unei femei frumoase. Şi nu numai o parte din om e prinsă prin acea patimă, ci tot omul. Întreg omul devine un sclav purtat de belciugul patimei de către cel ce ştie să-l prindă de ea. Deci foarte potrivit e considerat omul care nu poate fi prins de nici o patimă, ca un om gol, care lunecă de sub orice voinţă de a-l prinde, de a-l aservi, cum zice Nil, sau ca un om care nu prezintă nici un mâner, nici un belciug de care să poată fi prins, cum zice Binswanger.
3. Către Magna, diaconeasă din Ancyra, despre sărăcia de bunăvoie70(Ad Magnam, diaconissam Ancyræ, de voluntaria paupertate (P. G. 79, 967C–1059C).), scrisă după anul 426 sau 427, la scurtă vreme după Cuvântul ascetic pe care îl pomeneşte. Din indicaţiile ce le dă autorul despre sine, el pare că trăieşte în Ancyra şi adresata la fel. De aci se vede că este unul şi acelaşi cu autorul epistolelor. Ca şi în Cuvântul ascetic, Nil blamează şi în această scriere tendinţa mânăstirilor de-a strânge averi şi cerşetoria călugărilor prin oraşe, purtaţi de pofta după bunuri lumeşti. După Nil sunt trei feluri de sărăcii: sărăcia cea mai înaltă, cea a sfinţilor şi a protopărinţilor dinainte de cădere, care lasă sufletul să se dedice cu desăvârşire lui Dumnezeu; sărăcia mijlocie, care îngăduie într-o măsură redusă şi grija de trup; şi sărăcia cea mai de jos, care leagă sufletul cu totul de cele pământeşti. Nil îndeamnă pe călugări la sărăcia mijlocie şi osândeşte sărăcia cea mai de jos ca pe o cădere de la idealul monahismului.
4. Cuvântare la moartea lui Albian.71(În Albianum oratio (P. G. 79, 696A–712A).) Albian a fost, se pare, monah într-o mânăstire din Ancyra. Însufleţit de râvnă sfântă, s-a dus să viziteze locurile sfinte din Palestina, iar de acolo s-a retras în pustia nitrică din Egipt, unde a şi murit.
5. Tratatul despre folosul ce-l au monahii petrecând departe de oraşe, în pustie.72(De monachorum præstantia (P. G. 79, 1061A–1096B).) În el se arată că petrecerea în singurătate apără pe monah de împrăştierea minţii şi de ispite, şi îl fereşte de dorinţa după slava deşartă, care strică chiar faptele bune şi este greu de ocolit în mijlocul oamenilor. Conţinutul acestei mici scrieri consună, în general, cu ideile din Cuvântul ascetic şi din Către Magna, diaconeasă din Ancyra, despre sărăcia de bunăvoie.
6. Tratatul despre cele opt duhuri ale răutăţii.73(Tractatus de octo spiritibus malitiæ (P. G. 79, 1145A–1164D).) Cu aceste opt patimi s-au mai ocupat Evagrie şi Casian în scrieri de ale lor. O cercetare paralelă întreprinsă de Fr. Degenhart74(Der heilige Nilus Sinaita, Münster, 1915, p. 174 ş. u.) a arătat că fiecare dintre cei trei autori a descris aceste patimi independent.75(Este de remarcat că atât scrierea lui Evagrie despre cele opt patimi, cât şi o prelucrare a unui extras din scrierea lui Ioan Casian sunt editate în acelaşi tom din P. G., sub numele lui Nil. Scrierea lui Evagrie este intitulată De diversis malignis cogitationibus (P. G. 79, 1200D–1233A; vezi supra, pp. 62–83, traducerea ei: Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor), iar prelucrarea extrasului din Ioan Casian: De octo vitiosis cogitationibus (P. G. 79, 1435A–1471C; de asemenea tradus supra, pp. 111–135). Prelucrarea aceasta din urmă, publicată în P. G., are, după fiecare descriere a unei patimi, câte o colecţie de sentinţe din Evagrie şi din Nil (din Tractatus de octo spiritibus malitiæ).)
Din celelalte scrieri cunoscute sub numele lui Nil, de unele nu e sigur că sunt ale lui, iar de altele pare sigur că nu sunt ale lui.76(Ale lui Nil nu sunt, afară de cele două de la nota anterioară, nici:
3. Cuvânt despre rugăciune (De oratione; P. G. 79, 1165A–1200C). Filocalia greacă o dă tot sub numele lui Nil. În traducere am pus-o între scrierile lui Evagrie, căruia se pare că îi aparţine.
4. Tratatul către monahul Eulogie (Tractatus ad Eulogium monachum; P. G. 79, 1093C–1140A) este de asemenea al lui Evagrie.
5. Tratatul către monahul Agatie sau Peristeriae (Tractatus de virtutibus excolendis et vitiis fugiendis; P. G. 79, 811A–967B) pare a fi scris la Alexandria, pe la mijlocul veacului al V-lea.
Despre celelalte scrieri mai puţin importante, care nu sunt ale lui Nil sau nu se ştie de sunt ale lui, a se vedea O. Bardenhewer, op. cit., vol. IV, pp. 161–178. De altfel, toate aceste însemnări biografice şi bibliografice despre Nil le-am cules de la O. Bardenhewer şi de la Viller-Rahner, op. cit., pp. 166–174. Iustin Moisescu (Εϋάγριος ό Ποντκός, Atena, 1937, pp. 95–98) socoteşte că nu sunt motive suficiente de a-i atribui lui Evagrie scrierile Despre rugăciune şi Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor. Iar Tratatul către monahul Eulogie socoteşte că e sigur al lui Nil, pe baza lui Fr. Degenhart, op. cit.)
Din scrisul său, Nil se dovedeşte a fi fost „un impunător chip de duhovnic al timpurilor de aur ale creştinismului: tare în Scripturi, destoinic la cuvânt, de un temperament vioi şi, după împrejurări, plin de asprime, dar apoi iarăşi bun şi blând, şi plângând cu cei ce plâng, sătul de lume, dar cunoscător al lumii, un om care îşi urma drumul său cu ochi deschişi, ştiind să călăuzească în chip sigur şi pe alţii“.77(Aşa îl caracterizează O. Bardenhewer, op. cit., vol. IV, p. 165.)

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul