Filocalia sfintelor nevointe ale desavirsirii 1

Viaţa şi scrierile Sfântului Ioan Casian

Ioan Casian este întemeietorul monahismului în Apus, înainte de Benedict. Fiind cel mai citit dintre scriitorii duhovniceşti de acolo, cu tot semipelagianismul său, învăţătura sa a nutrit nenumărate generaţii de monahi, influenţând scrisul pios până în zilele noastre. Aceasta se datoreşte faptului că scrierile sale sunt cea mai bună sinteză a evlaviei vechiului monahism răsăritean, deşi nu una perfectă, iar el a fost puntea de legătură între monahismul răsăritean şi cel apusean.
Ioan Casian s-a născut la anul 360, însă nu se ştie sigur în care parte a lumii. Cei mai mulţi istorici socotesc să e originar din Scythia Minor (Dobrogea), alţii din Franţa de sud.
Încă din fragedă tinereţe s-a făcut monah în Vifleem, după ce îşi adunase o frumoasă cultură. Pe la anul 385 a primit, împreună cu prietenul său, Gherman, îngăduinţa să viziteze în două rânduri patria anahoreţilor, Egiptul. Cea dintâi călătorie a durat şapte ani, a doua, aproape tot atâta. Pe la anul 400 se duc la Sfântul Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului, care pe Casian îl hirotoneşte întru diacon. La anul 405 cei doi prieteni se află la Roma, unde apără cauza Sfântului Ioan Gură de Aur, care în anul 404 fusese trimis a doua oară în exil. De aci înainte de Gherman nu se mai ştie nimic. Casian, devenit între timp preot, se duse la Marsilia, unde întemeiază pe la anul 415 o mânăstire pentru bărbaţi şi alta pentru femei. Acolo vieţuieşte până la moartea sa, întâmplată la anul 435.
La dorinţa episcopului Castor din Apta Iulia (în Franţa), care de asemenea întemeiase o mânăstire în dieceza lui, Casian a alcătuit pe la anul 420 scrierea sa Despre rânduielile chinoviilor şi despre vindecarea celor opt patimi de căpetenie43(De institutis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis (P. L. 49, 53A–476B). O ediţie corectă a dat Michael Petschenig în Corpus scriptorum ecclesiasticorum Latinorum, vol. 17, Viena, 1888, pp. 1–231.), în 12 cărţi. În primele patru cărţi, care formează partea I, se ocupă cu îmbrăcămintea monahilor din Palestina şi Egipt (cartea 1), cu rugăciunile şi psalmii de noapte (cartea a 2-a), cu slujbele zilnice (cartea a 3-a) şi cu condiţiile de primire a novicilor (cartea a 4-a)50(Această parte este tradusă în româneşte după ediţia rusă a episcopului Teofan (Moscova, 1892) şi publicată în Vechile rânduieli ale vieţii monahale (ed. de Mânăstirea Dobruşa, judeţul Soroca, 1929, sub îngrijirea lui Const. V. Tomescu), pp. 561–662.). În cele opt cărţi din partea a II-a se ocupă cu cele opt patimi, în fiecare carte cu o patimă, în următoarea ordine: lăcomia pântecelui (gastrimargia), curvia, iubirea de argint (philargiria), mânia, întristarea, lenea (acedia), slava deşartă (cenodoxia), mândria. În aceste opt cărţi Casian nu face decât să-şi însuşească teoria celor opt patimi, care era în preocuparea monahismului răsăritean din veacul al IV-lea şi căreia prima formulare scrisă i-a dat-o Evagrie Ponticul. Cele patru nume greceşti folosite de Casian pentru patimile 1, 3, 6, 7 (cele din paranteză) arată că el n-a făcut decât să treacă în Apus o teorie din Răsărit. Din această scriere s-a păstrat în limba greacă un extras, care era cunoscut încă lui Fotie, în veacul al IX-lea. Se pare că acest extras e dintr-o traducere grecească a întregii scrieri, care datează încă din veacul al V-lea. Extrasul are şi el partea I şi partea a II-a, după cum e împărţită şi scrierea în întregime. Ambele părţi ale extrasului sunt puse sub numele lui Atanasie cel Mare, ca Prima şi A doua epistolă către Castor.51(Pseudo-Athanasius, Epistolae I–II ad Castorem (P. G. 28, 849C–905B)) Prima scriere a lui Casian din Filocalia greacă nu e decât partea a II-a a acestui extras (sau Epistola a doua), adică cel care rezumă învăţătura din cele opt cărţi despre cele opt patimi.52(Scrierea De octo vitiosis cogitationibus (P G. 79, 1435A–1471A), pusă sub numele lui Nil, este, în bucăţile ei închegate, o scurtă prelucrare a Epistolei II a lui Pseudo-Atanasie către Castor. Iar sentinţele ce urmează fiecărei bucăţi sunt extrase din Nil (Tractatus de octo spiritibus malitiæ, P. G. 79, 1145A–1164D) şi din Evagrie.)
La scurtă vreme după aceea Casian a compus a doua scriere, mult mai întinsă, cu titlul Convorbiri cu Părinţii53(Collationes Patrum (în P. L. 49, 477A–1328, şi ediţia mai corectă a lui Michael Petschenig, în Corpus scriptorum ecclesiasticorum Latinorum, vol. 13, Viena, 1886, pp. 1–711C).). Sunt 24 de convorbiri pe care el cu prietenul său, Gherman, le-au avut cu pustnicii din Egipt în cele două călătorii. Scrierea are trei părţi. Cea dintâi cuprinde primele 10 convorbiri avute în a doua călătorie cu Părinţii din pustia sketică. Partea a II-a cuprinde convorbirile 11–17 cu Părinţii din ţinutul Panefisis, iar a III-a, convorbirile 18–24 cu Părinţii din ţinutul Diolcos. Prima parte este dedicată episcopului Leontie, un frate al lui Castor, întrucât cel din urmă, care îi ceruse şi această scriere, murise între timp; de asemenea, unui monah, mai târziu episcop, Heladie. A II-a şi a III-a, altor episcopi.
A doua scriere a lui Casian cuprinsă în Filocalie nu este decât un extras grec al primelor două convorbiri avute cu Avva Moise.
Dacă în prima scriere Casian s-a ocupat cu lucrarea de curăţire de patimi, în a doua se ocupă cu ţinta pozitivă a vieţii duhovniceşti, cu felul în care se poate ajunge la desăvârşire. Cu multă stăruinţă arată aci că asceza negativă are numai o însemnătate relativă. Sărăcia, postul, privegherea sunt numai unelte pentru dobândirea desăvârşirii, nu sunt scop în sine. Corpul se mortifică nu pentru mortificare, ci pentru a-l face unealtă ascultătoare a duhului. Idealul este de-a face ca mintea să aibă necontenit gândul la Dumnezeu. Contemplaţia este pentru Casian tocmai această îndeletnicire cu Dumnezeu. Iar desăvârşirea este contemplarea permanentă. Ea este o rugăciune necontenită. Piedica cea mai mare în calea ei sunt gândurile străine de Dumnezeu, împotriva lor trebuie să lupte ascetul.
S-a spus despre Casian că descrie cu atâta pricepere mişcările pătimaşe ale sufletului, încât aproape sileşte pe cititor să-şi descopere greşelile şi să le ocolească, de unde înainte nu le vedea decât ca printr-o ceaţă.
În ce priveşte rugăciunea, Casian cunoaşte mai presus de rugăciunea obişnuită „o rugăciune a focului“, pe care numai puţini o cunosc din experienţă proprie. Este o rugăciune fără cuvinte, ce întrece înţelegerea şi care urcă la Dumnezeu prin revărsarea luminii cereşti în inimă.54(Prezentarea este făcută după O. Bardenhewer, op. cit., vol. IV, ed. a II-a, Freiburg im Breisgau, 1924, pp. 558–565, şi Viller-Rahner, op. cit., pp.184–192.)